SIDA – Sindromul de Imunodeficienta Dobandita – a fost raportata pentru prima data in SUA in 1981 in Los Angeles si New York, la un grup de barbati la care s-a produs o epidemie de Pneumonie cu Pneumocystis Carinii si sarcom Kaposi in conditiile unei aparente stari de sanatate. Ulterior SIDA a luat proportiile unei epidemii mondiale majore. SIDA este provocata de virusul imunodeficientei umane (HIV). Prin distrugerea celulelor de baza ale sistemului imun, HIV anihileaza progresiv capacitatea organismului de a se apara impotriva infectiilor si anumitor forme de cancer. Persoanele diagnosticate cu SIDA sunt susceptibile la aparitia unor infectii amenintatoare de viata, numite infectii oportuniste, provocate de agenti microbieni care de obicei nu produc imbolnaviri la omul sanatos.
In prezent exista in intreaga lume peste 30 milioane de persoane infectate cu HIV. La fiecare 6 secunde o noua persoana se infecteaza, si se estimeaza ca la finele anului 2000 vor exista pe plan mondial peste 50 milioane de infectati cu HIV. Cifrele reale este posibil sa fie insa mai mari, avand in vedere ca in multe tari sistemele de supraveghere lasa mult de dorit.
Incubatia bolii este foarte lunga si poate varia de la cateva luni la mai multi ani. Unele persoane infectate cu HIV au ramas asimptomatice mai mult de 10 ani. La ora actuala nu exista nici un vaccin care sa ofere protectie impotriva HIV. Desi nu exista un tratament care sa vindece SIDA, exista o serie de agenti terapeutici care incetinesc evolutia bolii si permit controlul si prevenirea majoritatii infectiilor oportuniste.
Transmitere
De obicei HIV se transmite prin contact sexual cu un partener infectat. Virusul poate patrunde in organism prin mucoasa vaginala, a vulvei, penisului, rectului sau gurii in timpul actului sexual.
Virusul se transmite si prin contact cu sange infectat. Inainte de introducerea screeningului sangelui pentru depistarea HIV a tehnicilor de distrugere a HIV din derivatele de sange prin incalzire, virusul se transmitea destul de frecvent prin transfuzii si injectarea de derivate din sange. Daca inainte de 1989 in Romania aceasta era o cale frecventa de transmitere, astazi ea s-a redus foarte mult.
HIV se transmite frecvent la utilizatorii de droguri intravenos prin folosirea de catre mai multe persoane a acelor sau seringilor contaminate cu mici cantitati de sange provenit de la cineva care este infectat cu acest virus. Cu toate acestea, transmiterea de la pacient la personalul sanitar sau vice-versa prin intepaturi accidentale cu ace contaminate sau alte instrumente medicale este rara.
Femeile insarcinate pot transmite virusul fatului in timpul sarcinii sau la nastere. Aproximativ un sfert pana la o treime din totalul femeilor insarcinate infectate cu HIV si netratate vor transmite virusul copiilor lor. Sansa transmiterii HIV noului nascut scade insa semnificativ daca mama este tratata cu medicamentul AZT in timpul sarcinii.
Desi cercetatorii au izolat HIV din saliva persoanelor infectate, nu exista nici o dovada ca virusul se transmite prin contact cu saliva. Studiile de laborator au descoperit ca saliva contine in mod natural niste compusi care inhiba infectiozitatea HIV. Studiile efectuate asupra persoanelor infectate cu HIV nu au identificat nici macar un caz de transmitere a HIV prin saliva (de ex. prin sarut). Cu toate acestea, riscul de infectie in cazul sarutului frantuzesc, in cursul caruia se schimba cantitati insemnate de saliva intre cei doi parteneri, este necunoscut. De asemenea, oamenii de stiinta nu au gasit nici o dovada ca HIV s-ar transmite prin sudoare, lacrimi, urina sau materii fecale.
Studii efectuate asupra familiilor care au membri HIV pozitivi au aratat cu claritate ca HIV nu se transmite prin contact obisnuit, cotidian, cum ar fi folosirea in comun a veselei, tacamurilor, prosoapelor si lenjeriei de pat, a bazinelor de inot, telefoanelor sau scaunelor de toaleta. HIV nu se transmite nici prin intepaturi de insecte cum sunt tantarii sau plosnitele.
HIV poate infecta orice persoana care se implica in urmatoarele comportamente de risc:
– Contact sexual (heterosexual sau homosexual) neprotejat cu o persoana infectata sau cu cineva al carui status HIV este necunoscut; prezenta unei alte boli cu transmitere sexuala – ca sifilisul, herpesul genital, infectiile cu clamidii sau gonoreea tind sa creasca susceptibilitatea de achizitionare a infectiei cu HIV prin contact sexual cu un partener infectat. Orice contact sexual cu o persoana al carui status HIV este necunoscut este un comportament cu risc; la fel si contactele sexuale cu parteneri multipli sau cu prostituate.
– Folosirea in comun a acelor sau seringilor;
– Folosirea acelor sau seringilor nesterilizate pentru injectii sau orice procedura care penetreaza pielea, inclusiv acupunctura, folosirea drogurilor intravenoase ilicite, injectarea de vitamine sau steroizi, proceduri stomatologice, perforarea urechilor sau altor parti ale corpului, tatuarea;
Primele simptome
Multe persoane nu prezinta nici un simptom in perioada imediat urmatoare infectarii cu HIV. Unii insa prezinta o boala asemanatoare gripei care apare la 1-2 luni dupa expunerea la virus. Acestia pot suferi de cefalee, febra, stare generala proasta si marirea ganglionilor (adenopatie). Aceste simptome dispar de obicei in interval de cca. o saptamana pana la o luna si sunt foarte des gresit interpretate drept alta infectie virala.
Simptomele mai persistente sau mai severe pot sa nu apara timp de zece sau mai multi ani dupa patrunderea HIV in organismul adult, si timp de cca. doi ani la copiii nascuti cu infectie HIV. Aceasta perioada de ‘infectie asimptomatica’ este foarte variabila. Unele persoane pot incepe sa aiba simptome doar dupa cateva luni, in timp ce altii pot parea perfect sanatosi mai bine de 10 ani. In timpul acestei perioade insa virusul HIV este foarte activ, infectand si ucigand celulele sistemului imun. Acest efect al HIV se poate evidentia cel mai bine prin scaderea nivelului celulelor CD4 din sange, care sunt luptatorii cheie ai organismului impotriva infectiilor.
Pe masura ce sistemul imun se deterioreaza incep sa apara o serie de complicatii. Unul din primele simptome experimentat de multi din cei cu infectie HIV este adenopatia care dureaza mai mult de 3 luni. Alte simptome care apar adesea cu luni sau ani inainte de instalarea bolii SIDA includ slabiciunea generala, pierderea in greutate, episoade febrile frecvente si transpiratii dese, infectii micotice frecvente (vaginale sau orale), eruptii cutanate sau uscaciuni ale pielii persistente, boala inflamatorie pelvina care nu raspunde la tratament si pierderea memoriei de scurta durata. Unele persoane sufera de infectii herpetice severe si repetate care produc leziuni dureroase la nivelul gurii, regiunii genitale sau anale, sau o afectare foarte dureroasa a nervilor periferici, numita herpes zoster. La copii pot aparea oprire in crestere sau hipotrofie staturo-ponderala.
SIDA
Termenul ‘SIDA’ se aplica la stadiile cele mai avansate de infectie HIV. Criteriile oficiale de definire a SIDA au fost puse la punct de Centrul de control al bolilor (CDC) din SUA. Pe scurt, boala SIDA se poate diagnostica in situatia in care numarul limfocitelor CD4 la un pacient HIV pozitiv a scazut sub 200/mm3. (In mod normal numarul lor la adult depaseste 1000/mm3). Pe langa aceasta, definitia de SIDA include 26 de boli care ii afecteaza pe cei cu infectie HIV avansata. Majoritatea sunt infectii oportuniste, care afecteaza foarte rar persoanele sanatoase. La cei cu boala SIDA insa, aceste infectii sunt severe si uneori fatale pentru ca sistemul imun este in asa masura distrus de HIV incat organismul nu se mai poate apara de bacterii, virusuri sau alti microbi.
Infectiile oportuniste la persoanele cu SIDA produc simptome cum sunt tuse, dispnee, accese convulsive, dementa, diaree severa si persistenta, febra, pierderea vederii, cefalee severa, casexie, oboseala extrema, greata, voma, tulburari de coordonare, coma, crampe abdominale, dificultati sau dureri la inghitit.
Desi copiii cu SIDA sunt susceptibili la aceleasi infectii oportuniste ca si adultii, ei sufera si de alte forme de infectii bacteriene severe la care copiii in general sunt mai susceptibili, cum sunt conjunctivita, infectiile otice si amigdaliene.
Persoanele care sufera de SIDA au un risc mare de a dezvolta diferite forme de cancer, cum ar fi sarcomul Kaposi sau cancere ale sistemului imun numite limfoame. Acestea sunt de obicei mai agresive si mai dificil de tratat la bolnavii cu SIDA. Sarcomul Kaposi este anuntat la pacientii cu ten deschis de aparitia unor pete rotunde, maronii, violacei sau rosiatice care apar la nivelul pielii sau pe mucoasa bucala. La pacientii de culoare, petele sunt mai colorate.
In timpul infectiei HIV, la majoritatea bolnavilor se produce o scadere treptata a numarului limfocitelor CD4. Simptomele care caracterizeaza stadiul de SIDA pot aparea si la niveluri ale limfocitelor CD4 peste 200/mm3, dar in general ele sunt prezente dupa scaderea sub 200/mm3 a numarului lor.
Unii din bolnavii cu SIDA sunt in asa masura invalidati de boala incat nu mai fac fata la locul de munca si nici indatoririlor gospodaresti. Altii trec prin perioade de boala grava care alterneaza cu intervale in care functioneaza aproape normal.
Un mic numar de persoane infectate cu HIV in urma cu 10 sau mai muti ani nu au dezvoltat simptomele de SIDA. Oamenii de stiinta incearca sa afle ce anume i-a protejat, si anume daca este vorba de caracteristici ale sistemului lor imun sau de o infectie cu o tulpina mai putin virulenta a virusului HIV.
Diagnostic
Dat fiind faptul ca infectia cu HIV nu produce adesea nici un simptom imediat, infectia se depisteaza in principal prin testarea sangelui pentru prezenta anticorpilor impotriva HIV. Acesti anticorpi nu ating niveluri detectabile in general decat dupa 1-3 luni de la infectie, si se poate intampla sa dureze chiar sase luni pana ce nivelul lor poate fi detectat prin testele standard.
Persoanele expuse la HIV trebuie testate de imediat ce se considera ca au avut timp sa produca anticorpi. Aceasta va permite administrarea tratamentului corespunzator la un moment in care organismul lor se afla in cea mai buna stare de lupta contra HIV, ceea ce permite prevenirea aparitiei anumitor infectii oportuniste. Testarea precoce permite de asemenea avertizarea persoanelor HIV pozitive cu privire la evitarea implicarii in comportamente de risc care favorizeaza transmiterea infectiei.
Testarea pentru HIV se efectueaza in spitale si policlinici si se insoteste intotdeauna de counseling. Testarea se face in conditiile respectarii confidentialitatii.
Se folosesc doua teste de depistare a anticorpilor anti-HIV: ELISA si Western Blot. Daca exista o mare probabilitate ca o persoana sa fie infectata cu HIV si totusi aceste teste au fost negative, medicul poate testa prezenta virusului in sange. De asemenea, pacientului i se cere adeseori sa repete testul dupa un anumit timp, cand anticorpii anti-HIV au atins niveluri detectabile.
Nou-nascutii din mame infectate cu HIV pot fi sau nu infectati cu acest virus, dar toti au in sange anticorpi anti-HIV proveniti de la mama, care persista cateva luni. Daca sugarul nu prezinta nici un simptom, diagnosticul definitiv folosind numai testele de detectare a anticorpilor nu se poate face decat dupa implinirea varstei de 15 luni. Exista unele teste speciale, costisitoare, care permit depistarea infectiei cu HIV sub varsta de 3 luni.
Tratament
Daca la aparitia SIDA in SUA si apoi in restul lumii nu existau medicamente care sa combata deficitul imun si prea putine care sa tina sub control infectiilor oportuniste, pe parcursul ultimilor 10-15 ani s-au pus la punct metode terapeutice care chiar daca nu vindeca SIDA, incetinesc mult evolutia ei si tin in frau mult mai bine infectiile oportuniste.
Primul grup de medicamente care au aparut in tratamentul infectiei cu HIV au fost inhibitorii de revers-transcriptaza, care actioneaza prin intreruperea precoce a replicarii virale. Din aceasta categorie de medicamente fac parte AZT (zidovudina), ddC (zalcitabina), ddI (dideoxyinozina), d4T (stavudina), si 3TC (lamivudina). Ele incetinesc raspandirea HIV in organism si intarzie debutul infectiilor oportuniste. Este de retinut faptul ca ele (ca dealtfel nici un alt medicament) nu pot preveni transmiterea virusului altor persoane.
O alta clasa de medicamente sunt inhibitorii de revers-transcriptaza non-nucleozidici: delvaridina (Rescriptor) and nevirapina (Viramune), care se folosesc in combinatie cu alti compusi antiretrovirali.
Recent a devenit disponibila o noua clasa de medicamente eficiente in tratamentul infectiei cu HIV: inhibitorii de proteaza, care actioneaza prin inhibarea replicarii virale intr-un stadiu mai tardiv. Din aceasta clasa fac parte medicamente ca ritonavir (Norvir), saquinivir (Invirase), indinavir (Crixivan), si nelfinavir (Viracept). Din cauza ca virusul HIV poate deveni rezistent la oricare din categoriile de medicamente prezentate mai sus, se folosesc combinatii din ambele clase care sunt necesare pentru a supresa in mod eficient multiplicarea virusului.
Medicamentele antiretrovirale disponibile la ora actuala nu pot vindeca infectia cu HIV sau SIDA, si in plus toate au efecte secundare care pot fi severe. AZT poate provoca scaderea marcata a globulelor rosii sau albe, in special atunci cand este folosit in stadiile avansate ale bolii. Daca pierderea de globulelor rosii este severa, tratamentul cu AZT trebuie oprit. DdI poate provoca inflamatia pancreasului si leziuni nervoase dureroase.
Cele mai frecvente efecte secundare provocate de inhibitorii de proteaza sunt greata, diareea si alte simptome gastrointestinale. In plus, inhibitorii de proteaza pot interactiona cu alte medicamente, producand efecte secundare foarte serioase.
Exista mai multe medicamente utile pentru tratarea infectiilor oportuniste. Printre acestea se includ foscarnetul si ganciclovirul pentru tratamentul infectiilor oculare cu cytomegalovirus, fluconazolul care se foloseste pentru micozelor, biseptolul sau pentamidina pentru tratamentul pneumoniei cu Pneumocystis carinii (PCP), etc.
Pe langa terapia antiretrovirala, bolnavii la care numarul limfocitelor CD4 scade sub 200 primesc un tratament de prevenire a PCP cu biseptol. Bolnavii care au avut un episod de PCP (care este una din cele mai severe infectii oportuniste) primesc pentru tot restul vietii tratament medicamentos pentru a preveni reaparitia acestei pneumonii.
Pacientii HIV pozitivi care fac carcinom Kaposi sau alte cancere sunt tratati cu radioterapie, chemoterapie sau injectii cu alfa interferon.
Prevenire
Intrucat nu exista nici un vaccin contra HIV, singura modalitate de prevenire a infectiei este evitarea comportamentelor care expun la riscul de infectare, de ex. folosirea in comun a seringilor si acelor sau contactele sexuale neprotejate. Cea mai sigura cale de prevenire a infectiei cu HIV nu este – asa cum se afirma de multi – folosirea prezervativului, ci limitarea relatiilor sexuale la un singur partener neinfectat (monogamia) in cadrul legitim al casatoriei.
Intrucat multi din cei infectati cu HIV nu au nici un simptom, nu exista nici o modalitate de a sti cu certitudine daca un partener sexual este infectat sau nu decat daca el sau ea a fost in mod repetat testat(a) pentru HIV sau nu s-a implicat niciodata in comportamente cu risc. Specialistii recomanda fie abtinerea de la relatii sexuale, fie protejarea prin folosirea prezervativelor din latex ori de cate ori se intretin raporturi sexuale orale, anale sau vaginale cu o persoana despre care nu se stie cu certitudine daca este sau nu infectata cu HIV sau cu alte boli cu transmitere sexuala. Este insa bine sa se stie ca prezervativul este o bariera relativ eficienta impotriva virusului HIV. Din cauza unor pori care exista in mod natural in latexul de cea mai buna calitate (si care au diametrul de pana la 50 de ori mai mare decat diametrul unui virus HIV), precum si datorita unor defecte de fabricatie, depozitare, intretinere sau folosire, exista riscul transmiterii infectiei cu HIV chiar in conditiile folosirii prezervativului. Aceasta metoda preventiva relativa este insa promovata atat de agresiv datorita faptului ca se considera ca monogamia si abstinenta de la relatiile sexuale premaritale sunt concepte perimate, pe care majoritatea nu le mai respecta azi. Si atunci se alege raul mai mic din doua rele.
Desi exista unele dovezi de laborator ca spermicidele pot ucide virusul HIV, oamenii de stiinta evalueaza utilitatea spermicidelor in prevenirea infectiei cu HIV.
Riscul de transmitere a HIV de la femeia insarcinata la fat este semnificativ redus daca aceasta ia AZT in cursul sarcinii, travaliului si nasterii, si daca si sugarul este tratat cu acest medicament pe parcursul primelor sase saptamani de viata.
Ramona Lengyel
