Nichita Stanescu a fost un poet, scriitor ?i eseist roman, ales post-mortem membru al Academiei Romane.
S-a nascut la 31 martie 1933 in Ploiesti. Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o istorie a formelor de expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra caruia critica va interveni abia de acum inainte.
In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in Ploiesti, la Liceul „Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi liceu, numit acum „I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.
Debuteaza cu poezie simultan, in martie 1957, in revistele „Tribunasi „Gazeta literara; debutul editorial are loc in 1960 cu volumul Sensul iubirii. Dupa absolvirea facultatii este un timp corector si apoi, pana in 1968, redactor la sectia de poezie a „Gazetei literare. in 1969 este numit redactor sef adjunct al revistei „Luceafarul, iar din 1970 pana in 1973 este redactor sef adjunct la „Romania literara. Duce, chiar dupa absolvirea facultatii, o viata de boem, „umpluta cu saracie, vise literare, sete de cultura si dragoste de prieteni, fiind „un campion al noptilor albe inchinate poeziei si filozofarii.
Calatoreste mult peste hotare. Are parte de o recunoastere a valorii poeziei (uneori mai dificila), concretizata si prin patru premii ale Uniunii Scriitorilor (pentru volumeleO viziune a sentimentelor, 1964, Necuvintele, 1969, Cartea de recitire, 1972, Starea poeziei, 1975), prin Premiul „Mihai Eminescu pentru poezie al Academiei Romane (pentru volumul Epica Mag-na, 1978). Opera lui este tradusa in tot mai multe limbi straine, poetul fiind recunoscut ca o voce distincta a liricii universale contemporane. in 1975 i se atribuie Premiul international „Gottfried von Herder, iar in 1979 personalitati culturale din Suedia si fosta Iugoslavie ii propun candidatura pentru Premiul „Nobel, care va fi insa atribuit poetului grec Elitis. in 1982 i se acorda Marele Premiu „Cununa de aur al Festivalului international de poezie de la Struga.
Prin sugestiile date, opera lui Nichita Stanescu propune o poetica a rupturii apta sa avanseze o alta deschidere vizionara asupra posibilitatilor compensative ale poeziei postmoderne. Noutatea discursului sau opereaza la nivelele semantice si sintactice. El restructureaza statutul ontologic al fiintei: a fi pentru Nichita Stanescu inseamna a fi exclusiv in limbajul sau in limba poeziei. Poetica sa este o poetica a instituirii instantei enuntatoare (a eului verbalizat) ca unica modalitate de luare in stapanire a realului. Cuvantul (necuvantul) in ipostaza sa materializata in voce (emisiune sonora de energie umana) este unicul obiect si referent al poeziei. Dar scopul poetizarii este acela de a accede la sentimente si a le comunica: poezia nu se face cu cuvinte / poezia se face cu sentimente, spune poetul undeva (am citat din memorie). Sentimentul solicitat de poetica stanesciana e o entitate abstracta, un fel de topos generator prin care se sugereaza un traiect formal si existential in acelasi timp; forma de existenta absoluta a umanului este sentimentul iar nu limbajul care devine doar un instrument de comunicare a sentimentelor. in plina revolutie semiotica a limbajului, ca domeniu autarhic al poeticului, domeniu al tehnicilor lingvistice deci, iata ca optiunea estetica a lui Nichita Stanescu subordoneaza forma in sine, formei de expresie a sentimentului.
Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima criza hepatica insotita de o hemoragie puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si, cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti. Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu, intr-un mormant sapat la picioarele idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Romane.
Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus. Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti opera.
Un asemenea unghi posibil ar fi cel al spiritului intemeietor care-i guverneaza creatia. El descopera un filon poetic pe care il lasa apoi, spre folosinta, generatiilor urmatoare. Acest spirit intemeietor, absolut modern, ar putea pleca de la o reconsiderare a cuvantului. Evolutia nu este deci atat in plan tematic, cat in planul expresiei artistice, ceea ce a determinat critica literara sa vorbeasca de o „poetica a rupturii. Cuvantul capata, in fond, la Nichita, valoarea primordiala, biblica, este in ultima instanta Logosul investit cu puteri demiurgice. Poetul insusi exprima: „Cuvintele fiind umbra structurii materiei, cautam intruna sursa ce a iluminat materia ca sa lase o umbra atat de majestuoasa, atat de semantica. Tendinta catre aceasta sursa retrage uneori cuvintele prin materie, distrugand materia, catre sursa initiala. Traversarea cuvintelor prin materie nu mai tine de cuvant, ea s-ar putea numi chiar poezia . Si poetul continua atat de transant, oferindu-ne una din cheile posibilei interpretari a textului sau: „Daca materia are timp, cuvantul are eternitate, daca materia este simultana numai cu secunda, cuvantul este simultan cu orice, oricand. Umbra vietii mele sunt cuvintele mele. Eu sunt simultan cu propria mea secunda, cuvintele mele sunt simultane cu orice, oricand. Singura proprietate este aceea de a avea spirit. A avea materie e risipa. Asadar, prin poezia sa, Nichita reda Logosului forta creatoare si mai ales capacitatea de eternizare prin el.
Cuvantul ramane pentru poet axul existential; acesta capata consistente materiale pentru a putea fi supus, apoi, unui proces firesc si necesar de dematerializare, de sacralizare. Nu numai ca asistam la trecerea lui „ a fi in „ este , ci si la strabaterea, prin el, a timpului: „Tristetea mea aude pe nenascutii caini/ Pe nenascutii oameni cum ii latra. Cuvantul, logodit pentru totdeauna cu poetul, este singurul care da dreptul, prin creatie poetica, la eternizare. Daimonul poetului il indeamna, in fata haosului existential, a apocalipsei materiale, la un singur act: schimbarea in cuvinte. Logosul devine nu numai substanta creatoare, ci si forta capabila ca, intr-o comuniune cu poetul, sa atinga absolutul: „Stam rege fix, de piatra si stea/tinand oprit cuvantu-n gura mea,/necantator. Ne putem stabili astfel, eventual, un punct de sprijin cu ajutorul caruia sa putem admira si sa incercam patrunderea in miracolul universului nichitian. Un univers dominat, printre altele, de o constanta superioara: iubirea. Poetul este iubire.
Volume de versuri:
Sensul iubirii, Bucuresti, E.S.P.L.A., 1960;
O viziune a sentimentelor, Bucuresti, E.P.L., 1964;
Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965;
11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966;
Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967;
Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967;
Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968;
Necuvintele, Bucuresti, Editura Tineretului, 1969;
Poezii, Bucuresti, Editura Albatros, 1970;
Maretia frigului, Iasi, Editura Junimea, 1972;
Starea poeziei, editie retrospectiva in colectia „Biblioteca pentru toti, Bucuresti, Editura Minerva, 1975;
Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978;
Operele imperfecte, Bucuresti, Editura Albatros, 1979;
Noduri si semne, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1982;
Ordinea cuvintelor, editie retrospectiva ingrijita si prefatata de Al. Condeescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1985 (colectia „Mari scriitori romani).
Cantec a aparut in volumul Dreptul la timp, Bucuresti, Editura Tineretului, 1965.
Elegia a doua, getica a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a opta, hiperboreeana a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia oului, a noua a aparut in volumul Alfa, Bucuresti, Editura Tineretului, 1967.
Omul-fanta a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Elegia a zecea a aparut in volumul 11 elegii, Bucuresti, Editura Tineretului, 1966.
Frunza verde de albastru a aparut in volumul Oul si sfera, Bucuresti, E.P.L., 1967.
A inventa o floare a aparut in volumul Laus Ptolemaei, Bucuresti, Editura Tineretului, 1968.
Moartea pasarilor a aparut in volumul in dulcele stil clasic, Bucuresti, Editura Eminescu, 1970.
Daimonul meu catre mine a aparut in volumul Epica Magna, Iasi, Editura Junimea, 1978.
Nod 11a aparut in volumul Noduri si semne, Editura Cartea Romaneasca, 1982.
Aprecieri critice
„Structura artistica in care Nichita Stanescu se generalizeaza pe sine este in fapt o insolita epopee lirica ale carei echivalente sunt greu de aflat in literatura moderna. Stiind ca epopeea in vechea-i forma, epica si unitara, nu mai e cu putinta)), Nichita Stanescu a inventat o noua coerenta structurala – lirica si fragmentara – in care spiritul epopeic cu vastul sau caracter enciclopedic si aventuros traieste printr-o mitologie a eului originar. () El este eroul epopeii lirice Ordinea cuvintelor.”
(Alexandru Condeescu – „Paradoxala coerenta”, in Nichita Stanescu, Ordinea cuvintelor, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1985 p. 29)
„Lirica lui Nichita Stanescu e ca o simfonie ampla a carei tema fundamentala (dupa parererea noastra, dar, desigur, nu unica) se compune din trei miscari: 1. oroarea sinelui fata de sine: 2. evadarea din eu: 3. recaderea sinelui in eu.”
(Valeriu Cristea – „Sinele fugar”, in Interpretari critice, Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1970).
„Incercand o regrupare ce nu are pretentia, fireste, de a fi exaustiva, a poeziilor si poemelor din Epica Magna, este desigur cazul sa ne oprim in primul rand asupra acelora care se refera la Cosmogonia poetului. Ambitia lui Nichita Stanescu pare a fi fost de a scrie, dupa exemplul lui Eminescu, o geneza completa, cuprinzand starea de dinaintea creatiei („Unul, era departe in viitor”), tensiunea spre fiinta a increatului (Unu este atentia lui zero ..”), in sfarsit, facerea, conceputa aproape biblic: „De la zero la unu de la nimic la punct / se intinde miracolul. / intre zero si unu, intre nimic si punct arde duhul.”
(Valeriu Cristea – Modestie si orgoliu, Editura Eminescu,
Bucuresti, 1984, p. 50)
„Cel mai original poet din generatia 60 este Nichita Stanescu. in poezia lui observam cu usurinta ce a devenit modernismul istoric sub pana unui post-modem. Nici un poet n-a mers atat de departe ca autorul Elegiilor in directia abstractizarii liricii. in aceasta privinta il putem compara cu Mallarme sau cu Ion Barbu. La acestia poezia pura statea inca pe un strat de simboluri hermetice. Dar la Nichita Stanescu nu exista hermetism, iar simbolurile sale, cand sunt imprumutate, ca si la Ion Barbu, din stiinta, sunt aproape complet evaluate de sensurile concreteX..) Asa cum pictorii moderni au in vedere un spatiu pictural care nu coincide cu cel real -fiind altfel structurat decat el – poezia lui Nichita Stanescu isi inventeaza universul propriu – structurat verbal si sugerand o obiectivitate abstracta.” (Nicolae Manolescu – „Doi poeti pereche: N. Stanescu si Marin Sorescu”, in Despre poezie, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1987, pp. 232-233)
„intreaga sa lirica parcurge tensionat arcul optiunilor antinomice. Pen-dulante. intre da si nu, fierbinte si rece, altitudinal si abisal, lumina si intuneric, afectiv si lucid, grandoare si profunzime, rational si instinctual, iluzie si real, istorie si imanenta, hieratic si teluric, apolinic si dionisiac, angelic si demonic, stare de veghe si stare de vis.”
(Aurel Martin – „Nichita Stanescu sau starea poeziei”, in Acolade, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972, p. 122).
„O parte a criticii a pedalat insistent pe tema reminiscentelor hegeliene din gandirea poetului. Ca poetica lui s-a coagulat prin retopirea elementelor de gandire presocratica, orientala, hegeliana sau chiar materialist-dialectica este un lucru cert. Dar este o exagerare nedreapta considerarea liricii sale ca ilustrare a ideilor filosofice asimilate conceptual. intrucat filosofia lui Nichita Stanescu este una intrinseca lirismului. Vreau sa spun ca, de fapt, ratiunea poetica ilumineaza ratiunea filosofica, in masura in care poezia stanesciana se vadeste nascatoare propriei filosofii.”
(Nicolae Oprea – „Poezia «Neobisnuitului firesc” in Timpul lecturii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 120-121)
„Poetul tulbura de regula desenul initial si transforma melancolia in angoasa. El simte in aceste clipe apasarea lui «s» din sunt (obsesie veche a lui Nichita Stanescu) si aude in preajma zboruri de ingeri negri. Poemele in «dulcele stil clasic» isi schimba, atunci, ritmul si renunta la ornamentatia veche: devin speculative si abstracte, totusi, nu atat de abstracte ca sa nu se inteleaga inconformismul lor fundamental. Stiinta, sau poate siretenia lui Nichita Stanescu este a se face ca se joaca cu niste jucarii ce se cheama: univers, destin, existenta, iubire, moarte, singuratate etc.”
(Eugen Simion – Scriitori romani de azi, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1978, p. 205). (M. B.)
Sursa: http://www.poeziile.com
Ramona Lengyel
