Patimile omenesti încep în minte si sfîrsesc prin a o ucide. Intentia, jocul mental, imaginatia, complacerea în ideea pacatoasa, lupta mintii, toate acestea sunt cai spre moartea vesnica, ca plata a pacatului.
Totul se afla în cap. Nu numai gândurile, ideile, trecutul, prezentul, viitorul, ci mult mai mult decât ne putem imagina (cu creierul, sic). Centrul umanitatii noastre este atât de important încât unii parinti au spus ca sufletul îsi afla sediul în creier.
Tin minte ca atunci când eram copil, ascultam cu mare atentie istoriile martirilor Bisericii. Era acolo o încrengatura de chinuri si de dureri inimaginabile, nascocite de mintile afierosite iadului înca din acest regn. Oamenii aceia, vinovati doar ca Îl iubeau pe Dumnezeu si credeau în El mai mult decât în materia moarta si nesimtitoare, erau supusi la tortura dincolo de orice urma de umanitate. Le erau smulse mâinile si picioarele, erau arsi, înghetati, înecati, sufocati, întinsi pe roti, chinuiti în moduri îngrozitoare de catre cei supusi chinurilor patimilor, de cei pusi deoparte la chinuri vesnice.
Oamenii chinurilor nesfârsite inventau orori inimaginabile pentru oamenii iubirii. Mostenitorii durerii nesfârsite iadului ofereau durere cumplita, dar scurta, celor îndragostiti de rai.
Atunci când ascultam acele istorisiri, de multe ori, dupa cele mai cumplite dureri, mucenicii cântau, înaltau imne lui Dumnezeu, ridiculizau pe chinuitori. Alteori scapau cu viata din cuptoare încinse, de pe dispozitive de o complexitate unica în a produce durere. Am fost odata la Carcasonne, la Muzeul Torturii inchizitoriale sau revolutionare. Acolo am vazut cât de infinit poate pleca omul din mâinile Dumnezeului iubirii.
Însa în orice martiriu exista ceva care sfârsea totul: „apoi i s-a taiat capul”. De aici nu scapa nimeni. Oamenii lui Dumnezeu pot rabda orice fel de amputare trupeasca, despartirea capului de trup însa însemna moartea si plecarea la Mirele iubirii jertfelnice.
Spuneam ca totul se afla în cap. Patimile, pacatele noastre, toate deviatiile fiintiale ale omului nu stau în organismul uman, în niscaiva madulare, ci în creier, mai precis în felul nostru de a gândi. Îmi spunea un prieten care a fost obez, ca problema sa cea mai mare în încercarea disperata de a slabi era senzatia permanenta de foame. Creierul sau era setat într-o dependenta continua de hranire. Ingurgitarea de alimente era singura metoda prin care putea sa-si potoleasca ideea de foame care-l tiraniza permanent. Neputinta sa se afla în creier, care-i dicta tiranic sa se hraneasca mereu.
Asadar pacatul este o stricaciune a mintii, o corupere a bunelor hotare ale gândirii, cauzate de lipsa de Dumnezeu, care a fost izgonit din fiinta, si care transforma fiinta în instrument de consum necontenit al materiei.
Aceeasi realitate spirituala o arata Mântuitorul Hristos, atunci când spune: „Ati auzit ca s-a zis: Sa nu faci desfrânare. Însa Eu va spun ca tot cel ce se uita la femeie cu gând de desfrânare, deja a savârsit desfrânare în inima lui”. Pacatul este asadar o voluta mentala nefireasca, o întoarcere a gândirii de la realismul ei cosmologic catre consumism si placere. Patimile omenesti încep în minte si sfîrsesc prin a o ucide. Intentia, jocul mental, imaginatia, complacerea în ideea pacatoasa, lupta min?tii, toate acestea sunt cai spre moartea vesnica, ca plata a pacatului.
Aceasta schema mentala poate fi aplicata în fiecare zi. Fiecare gest poate fi gândit ca un dar al lui Dumnezeu pentru îmbogatirea experientei noastre sau pentru binele altora. Orice povara a vietii poate fi gândita ca o nenorocire iremediabila, sau ca o lectie de viata în calea noastra catre cer.
Durerea acestei lumi invadate de nefiinta, toata depresia globala infuzata de placerile ce se scurg din ecrane, suferinta celor singuri în fata aparatului, toate acestea sunt de fapt expresiile lipsei de semnificatie a acestei lumi. Oamenii nu mai înteleg lumea lor interioara si de aceea nu mai pricep nici alteritatea. Sunt prinsi în capcana satisfacerii tot mai aberante a propriilor simturi si de aceea orice test îi raneste greu.
Daca am gândi drumul de acasa pâna la serviciu, nu ca pe o corvoada indigesta, la coada nesfârsita de automobile de la intersectie, ci ca pe o plimbare de placere, atunci am fi mai odihniti, mai usori la minte si mai buni la suflet. Daca am vedea sederea la serviciu ca pe un prilej de a face bine oamenilor, de a-i cunoaste si zidi, de a ne darui energia spre slujirea lumii, atunci cele 8 ore ar fi un prilej de bucurie, nu o excrescenta a blestemului. Daca statul la rând la ghiseul imund de la colt ar fi gândit ca pe o ocazie de rugaciune a mintii, atunci am fi senini si frumosi întreaga zi, nu ne-am încrunta mereu asupra acestei vieti.
Stresul este tocmai extirparea de sens a umanitatii din noi si din jurul nostru. Este povara uriasa a unei lumi careia i-am pierdut resorturile de lumina si pe care o consumam pâna la indigestie. De aceea, Parintii recomandau cu mare staruinta „paza mintii” ca fiind atmosfera spirituala de cultivare a oricarei virtuti nascatoare de Dumnezeu în suflet.
Zilele trecute m-am întîlnit cu un profesor universitar, care trebuie sa faca vreo 500 de kilometri pentru a ajunge saptamînal la serviciu. L-am compatimit sincer pentru o asemenea truda si i-am spus-o. Pe mine ma oripileaza cei 10 kilometri pâna la serviciu. Mi-a raspuns zâmbind: este o placere, o plimbare relaxata, îmi place sa conduc la nebunie, acolo ma întîlnesc cu oameni prietenosi, cu studenti entuziasti, cu lume buna. E o iesire frumoasa, ca un mic concediu saptamânal. L-am privit cu interes si l-am admirat pentru deschiderea mintii sale.
pr. Ioan Valentin Istrati
sursa:stiri.botosani.ro
