de Laura Strajan
Cerul era de plumb. Oamenii grabiti sa ajunga la ceva sau undeva, nu isi ridicau ochii catre cerul care se intunecase si mai mult. Pe chipurile lor era o incrancenare mult prea profunda. Parea ca viata lor, se ingreunase, si ea de plumb. Dintr-o data au inceput sa cada picuri mari. Dar nimeni nu se oprea din acea cursa fara de final spre undeva sau ceva.
“ Nimeni nu are timp sa vada ca nu sunt doar simpli picuri de ploaie…”,gandi copilul. Si brusc in freamatul furincarului de oameni se auzi un glas care striga:
– Mami ,tati Dumnezeu plange! Glasul sau ,desi firav, reusise sa strabata catre urechile fiecarui trecator. Si brusc toti se oprisera din cursa lor.Ochii tuturor se intorsesera nedumeriti catre el, apoi catre cer.
Un domn se apropie e el si il intreba cu glas bland si tremurand:
-De ce zici ca Dumnezeu plange? Sunt doar niste picaturi de ploaie..
Atunci copilul privindu-l ii raspunse :
-Nu sunt doar niste picaturi de ploaie! Nu simti? Nu vezi? Nu auzi?
Nu simtiti cata durere e in fiecare picur de ploaie? Nu vezi ca sunt altfel? Nu auzi oftatul din fiecare atingere? Voi, oamenii mari, sunteti vinovati pentru ca Dumnezeu plange!
Brusc se auzi un cor de vociferari: “ Cum isi permite un pusti sa zica asa ceva? Cu ce suntem noi de vina?”
Copilul continua desi parintii sai incercara sa il opreasca: Da voi sunteti vinovati! Il faceti pe Dumnezeu sa planga de fiecare data cand gresiti. Voi ne-ati ucis inocenta! Voi ne-ati aratat ce e rautatea. De la voi am invatat sa mintim. In fiecare zi , in loc sa iubiti, urati si ne invatati si pe noi sa o facem. De ce??
Voi sunteti cei care omoara tot ce frumos in ceilalti si ne invatati ca e ok sa ne batem joc de cei din jur…,ca e ok sa uram.
Ati uitat sa ajutati, sa iubiti, sa impartiti. Ne-ati invatat si ne invatati sa fim egoisti.
In timp ce el vorbea, picurii erau din ce in ce mai desi si grei. Cei din jur s-au oprit din vociferari si erau consternati. Fiecare dintre ei se simtea vizat de acele vorbe. Cine era acel copil care le spunea aceste vorbe pline de duritate dar si de adevar? Vreti sa fiti iubiti dar nu iubiti.
Cand ati ajutat ultima data? cand ati spus o vorba buna vreunui om necajit?
Cand ati mangaiat pe cineva indurerat? Cand ati spus cel mai recent “te iubesc?” Cand v-ati oprit o clipa sa va ganditi si la cel de langa voi? Cand ati spus o rugaciune pe ntru semenii vostri? De fiecare data , cand alegeti raul, Dumnezeu plange!
Nimeni nu mai zicea nimic. Cand copilul se decise sa priveasca in jur, vazu cum pcurii de ploaie ,Lacrimile lui Dumnezeu, se impleteau cu lacrimile vinovate si pline de cainta a celor pe care glasul sau ii oprise . Sufletele oamenilor au fost patrunse de vorbele acelui copil si asa ei, au fost siliti sa priveasca adanc in inimile lor. De abia atunci si-au dat seama cat de triste si goale erau si cata singuratate era desi la usa inimii lor batea Iubirea.
S-au privit indelung, apoi au ridicat ochii spre cer cerand iertare. O cerere muta , fara sunet dar strigata din sufletele lor ingenunchiate.Caci au ales sa taca si sa lase sufletele lor insetate sa vorbeasca. Iar strigatele lor pline de cainta au ajuns sus la Dumnezeu, si Dumnezeu a zambit, caci a stiut ca in sfarsit copiii Sai s-au intors la El, iar ploaia lacrimilor Sale mantuitoare se opri.
Soarele stralucea din nou. Pe chipuri se vedea lumina, caci Iubirea intrase pe usa sufletelor, iar acum Dumnezeu Zambea.
-Va rog din suflet, sa nu il mai faceti pe Dumnezeu sa planga! Iubiti, daruiti, fiti buni, altruisti, fiti Oameni, se auzi din nou vocea baiatului, care le darui fiecaruia cate o floare din buchetele mamei sale si ii ruga sa ingrijeasca aceasta floare fragila, ca si sufletele lor cu multa atentie si dragoste, si sa nu uite niciodata ca si Dumnezeu plange!
de Laura Strajan
