Nici un evanghelist nu descrie Invierea Domnului, deoarece nu au fost martori la aceasta minune. Evanghelistii consemneaza numai ceea ce s-a petrecut dupa ce Hristos a iesit din mormant. Din evanghelii aflam ca in prima zi a saptamanii, duminica, femeile mironosite au venit cu miresme la mormantul lui Hristos, cu care aveau de gand sa unga, dupa obicei, trupul lui Iisus. Maria Magdalena, venita cu celelalte femei, ajunge prima la mormant si uimita de vederea pietrei ridicate si a mormantului gol, nu le mai asteapta pe celelalte femei si alearga sa le vesteasca apostolilor cele petrecute. Ea nu mai vede ingerul, care le intampina pe celelalte femei si nici nu-i asculta mesajul – ca Hristos a inviat.
Pe cand femeile mironosite mergeau catre apostoli sa vesteasca cele intamplate, sunt intampinate de Hristos cu urmatoarele cuvinte: „Bucurati-va” si „Nu va temeti”. El le repeta indemnul dat de inger: „Duceti-va si vestiti fratilor Mei, sa mearga in Galileea si acolo ma vor vedea”.
La mormant ajung si Ioan si Petru. Desi Ioan soseste primul, el intra in mormant dupa Petru. In afara de prezenta giulgiului si a mahramei, care indicau ca Hristos a inviat, apostolii au vazut in mormant ceva minunat. A fost o experienta invaluita in taina, care a constituit o adevarata iluminare. Din aceasta clipa, Ioan a crezut fara sovaiala in Invierea lui Hristos. Cei doi apostoli vor merge sa vesteasca si celorlalti Invierea lui Hristos. Maria Magdalena, care ii urmase pe cei doi ucenici, nu pleaca de la mormant, ramane aici sa planga. Gandul ei era ca trupul lui Iisus fusese furat. Pe cand plangea, potrivit Scripturii, i se arata doi ingeri. Dupa putin timp, i se arata si Hristos, pe care Il aseamana pentru inceput cu un gradinar, caruia ii cere sa-i vesteasca unde a fost pus Hristos. Dupa ce are loc recunoasterea lui Hristos, primeste misiunea sa merga si sa vesteasca ucenicilor: „Mergi la fratii Mei si le spune: Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru”.
Desi trupul lui Hristos fusese preamarit, Hristos accepta, in rastimpul celor 40 de zile, sa se adapteze dimensiunilor actuale ale universului uman. Acest „trup al slavei”, dupa expresia paulina, nu mai este dependent nici de spatiu, nici de timp, caci nu mai face parte din lumea cazuta. Aratarile sunt un pogoramant fata de slabiciunea omeneasca. Domnul se face accesibil simturilor: poate fi vazut, auzit si chiar pipait. Hristos cel inviat este tot atat de real ca si Cel dinainte de Patimi, dar se afla la alt nivel existential, deoarece trupul Sau nu mai este supus mortii, in El straluceste Duhul. Desi trupul a fost indumnezeit, ca si natura Sa omeneasca, firile vor continua sa ramana neschimbate si de sine statatoare pentru vesnicie.
Invierea lui Hristos nu este o simpla revenire la viata pamanteasca, ci inceputul altei vieti: viata vesnica, in care trupul omenesc nu mai este supus stricaciunii. De aceea, Biserica Ortodoxa canta in ziua de Pasti: „Praznuim astazi omorarea mortii si inceputul unei alte vieti, vesnice”.
Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din momentul mortii si a invierii Domnului, istoria intra in perioada eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei.
Trebuie sa retinem ca Invierea nu-L indeparteaza pe Hristos de oameni. El va continua, chiar sezand de-a dreapta Tatalui, lucrarea de prefacere a lumii.
Invierea Dpmnului este cea mai mare sarbatoare a crestinismului, dogma fundamentala a credintei crestine. Este o sarbatoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a sufletului. In noaptea Invierii crestinii se bucura de o stare harica deosebita, de o partasie speciala cu semenii si cu Dumnezeu. Putem vorbi de o tasnire deplina a vietii dumnezeiesti in sufletul nostru, in existenta noastra crestina.
Pe de o parte, aceasta bucurie amestecata cu o uimire desavarsita o putem percepe cel mai bine privind cu atentie la doua din icoanele ortodoxiei si anume cele care se numesc „Coborarea de pe Cruce” si „Plangerea de Ingropare”. De ce aceasta? Pentru ca nu putem intelege deplin bucuria ucenicilor fara a cunoaste drama lor, fara a patrunde in atmosfera acelor zile intunecate, cand „mirele s-a luat de la ei”.
Pe de alta parte, Invierea este bucuria sufletului care nu e nici trecatoare, nici ne-deplina. E bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, In noaptea Invierii nimeni nu ar trebui sa fie trist. Nimeni nu ar trebui sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum fara insemnatate fata de biruirea mortii.
Invatatura centrala si pivotul de sustinere a religiei crestine este, fara indoiala, Invierea Domnului. De aceea, Apostolul Pavel spune: „Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra” (I Cor. 15, 14). Fara Inviere n-ar fi fost nici altar, nici preoti, nici credinta, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificatie.
Mare taina este aceasta dogma, cu greu se poate patrunde in intelesurile adanci ale Invierii. „Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam de voi mai mult decat de Dumnezeu: noi nu putem sa nu vorbim despre ceea ce am vazut si am auzit. Dumnezeul parintilor nostri a inviat pe Iisus pe care voi l-ati omorat, spanzurandu-L pe lemn. Noi suntem martorii acestor lucruri” (F. Ap.), asa le raspundea apostolii membrilor tribunalului evreiesc de atunci.
Cu greu au inteles ucenicii lui Hristos, desi, unii dintre acestia au fost martori oculari la eveniment. Cu o si mai mare greutate au patruns in tainele dogmei cei care au primit darul iubirii si au vazut Invierea cu “ochii credintei”.
Majoritatea crestinilor accepta taina Invierii, l-au primit pe Iisus ca mantuitor personal, dar putin sunt cei care si vietuiesc crestineste, care il iau drept model in viata pe Hristos. In schimb, sunt multi oameni care nu accepta adevarurile Invierii, iar unii dintre acestia, in special iudeii, nici nu vor sa comunice pe aceasta tema.
Or, Invierea este, fara doar si poate, un fapt istoric, real si irevocabil, o siguranta absoluta a crestinilor ca Iisus a murit, luand cu el pacatele lumii, a inviat si este in Ceruri de-a dreapta Tatalui. Invierea devenind temelia de nezdruncinat, piatra de temelie a unei noi conceptii despre lume si viata, samburele viu din care s-a nascut uriasul copac al crestinatatii in lume.
Redescoperirea si retrairea de catre fiecare generatie de oameni a acestui fapt colosal si irevocabil al Invierea Domnului explica durata crestinatatii de acum doua mii de ani si pana astazi si care va dura pana la sfarsitul veacurilor.
Dar Invierea Domnului nu este numai un adevar irevocabil. El este totodata „un semn al semnelor lui Dumnezeu ” tot atat de real in fata lumii intregi. Cu alte cuvinte, Invierea este semnul puternic, evident si clar pentru toti, ca Dumnezeu cel viu a intervenit in iconomia si istoria omenirii.
Mai mult, acest lucru capata o semnificatie aparte, pentru faptul ca Invierea Domnului nu este numai o simpla readucere a unui mort la viata, asa cum a fost cazul lui Lazar, prietenul Domnului, cu fiica lui Iair sau cu fiul vaduvei din Nain. Este vorba de o altfel de moarte, pentru pacatele lumii si o altfel de inviere, de un altfel de trup al lui Iisus, de un trup transfigurat.
Invierea Domnului este modelul si forta invierii tuturor oamenilor, la a doua venire a Sa: “Eu sunt Invierea si viata, in adevar, a zis El” (In, 11, 25). Invierea face referiri nu numai la fiinta umana, ci este vorba de toata creatia lui Dumnezeu: „Iata, Eu toate le fac noi…, si va fi un cer nou si un pamant nou”, zice Mantuitorul.
“Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura patimitoare. Din momentul mortii si a Invierii Domnului, istoria omenirii intra in perioada eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei”, ne spune Sfantul Maxim Martusitorul.
Invierea Domnului ne daruieste, pe de o parte, o victorie asupra pacatului, pe de alta parte, o biruinta asupra mortii insasi. Mai mult, aceasta mare taina ne aduce la o stare harica de traire cu Dumnezeu care este fara de pacat si fara de moarte. Cu Hristos, noi pasim in vesnicie!
Asadar, Invierea Domnului este, prin excelenta, acela al indumnezeirii naturii noastre omenesti si al participarii trupului nostru trecator la bunurile vesnice, mai presus de fire, o calatorie in lumina launtrica a sufletelor noastre, iar in viziunea unor parinti ai Bisericii nu e altceva decat „o traire a luminii dumnezeiesti si o pregustare a Imparatiei Cerurilor, o transfigurare anticipata”. Este acel «fata catre fata» indreptat spre eternitate, cand “Dumnezeu coboara in suflet, iar sufletul urca la Dumnezeu“.
Hristos a Inviat!
Sursa: http://www.crestinortodox.ro
Ramona Lengyel
