Anul bisericesc sau liturgic, cu randuielile sale bine stabilite, cu sarbatorile, posturile,pomenirile mortilor si alte momente importante din cursul sau, urmareste sa mentina prezenta si vie in trairea credinciosilor amintirea vietii Mantuitorului Hristos, a sfintilor si a evenimentelor importante din istoria mantuiriinoastre.
Infatisand, in cele trei mari perioade ale lui: a Penticostarului, Octoihului si Triodului, cele trei slujiri ale Mantuitorului, Biserica ii face partasi pe credinciosii sai la trairi duhovnicesti de mare adancime, impartasindu-i din bogatia de har si de daruri care se revarsa din invatatura, jertfa si mai ales invierea lui Hristos. Lasand la o parte sarbatorile inchinate Mantuitorului, popasuri duhovnicesti, prin care retraim aievea prezenta Fiului lui Dumnezeu in lume, Biserica ne strange in jurul catorva din saptamanile anului liturgic, legate indisolubil de unele din aceste sarbatori, pentru a ne face sa traim din plin si sa prelungim bucuria duhovniceasca a acestor mari popasuri. Intre aceste sarbatori liturgice, un loc cu totul aparte il joaca in viata credinciosilor, in pietatea si trairea duhovniceasca a crestinilor ortodocsi, Saptamana Patimilor care incheie, de altfel, sirul saptamanilor din cursul unui an bisericesc, inceput cu Saptamana luminata.
Aceasta saptamana se deosebeste de toate celelalte perioade ale anului bisericescprin cateva caracteristici liturgice, care ii confera o nota de sobrietate si maretie in acelasi timp, de tristete dar si de bucurie, de pocainta si de nadejde in invierea Mantuitorului. In aceasta perioada se retraia amintirea plina de dramatism a patimilorMantuitorului Iisus Hristos care lasa sa se intrevada in orice moment bucuria si lumina invierii.
Saptamana Patimilor face parte din perioada foarte insemnata a anului bisericesc, aceea a Triodului, care este vreme de pocainta si de indreptare duhovniceasca, marcata din plin de Postul Pastelui sau al Paresemilor, Postul cel Mare sau Postul prin excelenta. Ea incheie aceasta vreme de pregatire sufleteasca pentru intampinarea cu cuviinta a celei mai mari sarbatori crestine, invierea Mantuitorului. In cadrul acestui post, Saptamana Patimilor, a avut intotdeauna o caracteristica si o pozitie speciala. Asa de pilda, de pe Ia sfarsitul veacului al treilea postul cel mare a fost impartit in doua perioade distincte.
Prima parte, care se intindea pana la Duminica Floriilor, era considerata Postul Patruzecimii sau a Paresemilor, iar saptamana patimilor, adica de la Duminica Floriilor pana la cea a invierii, se numea Postul Pastilor sau postul pascal si care era foarte aspru ca fel de postire. Prin aceasta se evidentia si se traia de catre credinciosi acele momente culminante din viata Mantuitorului care ii duceau pe crestini cu gandul la crucea si suferintele Lui pentru rascumpararea neamului omenesc din pacat.
De aceea s-a vorbit in literatura teologica de Pastele Crucii, iar aceasta saptamana s-a numit chiar Saptamana Pastilor. De altfel, chiar Pastele la inceput era sarbatoarea prin care se comemora Cina cea de Taina, Patimile si invierea Domnului, intre ele fiind o legatura indestructibila. Nu putem sa separam Pastele de Patimi, iar Patimile nu se inteleg fara perspectiva invierii.
Cu vremea insa, saptamana Patimilor a fost inclusa in cele sapte saptamani de post care preced invierea, ramanand insa cea mai insemnata perioada a acestui post. De aici si denumirea cu care ea este cunoscuta in viata credinciosilor si anume de Saptamana cea Mare.
Ceea ce marcheaza in primul rand aceasta saptamana este modul in care se posteste. Conform randuielilor canonice traditionale, in aceasta saptamana in primele trei zile: luni, marti si miercuri ca si ultimele zile, vineri si sambata, se ajuneaza pana spre seara, cand se poate manca putina paine si se bea apa. Ziua de joi este o zi obisnuita de post, se mananca o data pe zi, seara, hrana uscata. Cu gandul la Patimile Mantuitorului, crestinul intelege ca este momentul ca si el sa faca aceasta jertfa a postului pentru ca bucuria invierii sa fje pe masura sacrificiului facut.
In al doilea rand, Saptamana Patimilor este vreme de adanca si rodnica pocainta si de pregatire pentru a-L primi pe Iisus Hristos in Sfanta impartasanie. Este perioada in care se impartasesc cei mai multi credinciosi. in fiecare zi Biserica ne infatiseaza evenimente si momente din istoria sfanta a mantuirii, din Vechiul si Noul Testamentcare ne aduc aminte de faptele vrednice de pocainta si de datoria de a veghea permanent pentru ca sa putem lua parte cu Mantuitorul la imparatia Sa.
Asa de pilda, luni in Saptamana Patimilor se face pomenire despre Iosif cel prea frumos, pierdut de fratii sai ca prototip al lui Iisus Hristos, vandut si rastignit de conationalii sai, dar si de smochinul neroditor ca simbol al sinagogii, care nu a adus rodul mantuirii pe care l-a odraslit din plin Biserica crestina.
Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Daca istoria vietii lui Iosif ne indeamna sa traim in „curatie”, iar pilda smochinului neroditor ne sugereaza acumularea rodului duhovnicesc, pilda celor zece fecioare ne tine treaza datoria vegherii necontenite pentru a intampina pe Mielul Hristos prin fapte bune.
Miercurea este dedicata amintirii femeii celei pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos.
Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea deTaina la care Mantuitorul a instituit Taina Tainelor, Sfanta Euharistie, rugaciunea arhiereasca, inainte de Patimi, in care accentul cade pe iubire – ca fundament al noii invataturi si pe unitatea celor care cred in numele lui Hristos si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.
In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului Hristos si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. in ultima zi a Saptamanii Patimilor luam parte si ne aducem aminte de ingroparea Mantuitorului Iisus Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Toate aceste evenimente pe care Biserica le praznuieste si retraieste aievea in aceasta saptamana sunt trepte in urcusul duhovnicesc spre intampinarea lui Hristos cel inviat. Ele se inlantuiesc intr-o desfasurare dramatica ce ne cuprinde pe fiecare si ne face sa fim partasi la suferintele Mantuitorului.
Ceea ce constituie insa caracteristica esentiala a acestei saptamani, sunt slujbele divine deosebite ce se savarsesc in acest interval de timp si care ii dau caracterul de unicitate. Este vorba, in primul rand, de minunatele slujbe ale deniilor, adica acelor servicii divine cu caracter de priveghere, care se savarsesc seara si care de fapt sunt utrenii de a doua zi. Ele ne duc cu gandul la primele veacuri crestine, cand cultul divin se savarsea seara, spre ziua urmatoare, creand acea atmosfera de mai apropiata comuniune cu Dumnezeu si de meditare la viata de apoi.
Slujbele de seara au fost intotdeauna mult mai impresionante in viata religioasa. Ele au avut si au o putere de inraurire deosebit de mare asupra sufletelor credinciosilor. Seara si la inceputul noptii, sufletul nostru, eliberat de grijile si raspunsurile unei zile, este mai dispus spre reculegere, meditatie si rugaciune. in atmosfera de taina, creata de lumina putina si sfioasa a candelelor si lumanarilor din sfesnice, in dangatul de clopot si de toaca, in sunetul cantarilor liturgice, in compania sfintilor care ne privesc cu bunatate si blandete de pe peretii si din icoanele bisericii, ne inaltam mai usor cu gandul la Dumnezeu, la rostul nostru in lume, la sfarsitul vietii si mai ales la datoriile care ne revin ca urmatori si marturisitori ai patimilor si invierii Mantuitorului Hristos.
Este ceea ce reusesc sa creeze slujbele deniilor incepand din Duminica Floriilor, seara, si pana in sambata Patimilor. Sunt slujbe pline de frumusete poetica si imnografica, de adanca patrundere a starilor sufletesti, de un real si zguduitor dramatism. Atat slujbele deniilor cat si toate celelalte servicii divine ale Saptamanii celei Mari, sunt o expresie a caracterului dramatic al cultului ortodox care, in acest interval, atinge punctul culminant. Aceste slujbe alcatuiesc inima tuturor riturilor ortodoxe.
In aceasta saptamana, urmarim pas cu pas si devenim solidari cu patimile Mantuitorului Hristos. imbracate in vesmantul plin de poezie al imnografiei crestine si invaluite in misterul creat de frumoasa psalmodie ortodoxa, patimile Mantuitorului devin ale noastre, ca participanti activi la cultul divin, gustand din plin atmosfera de mister care se raspandeste in locasul de cult.
Compozitii imnografice de mare frumusete poetica, de sensibilitate artistica, de profunda si argumentata conceptie teologica, ne desfata urechea si sufletul in unduirile si ritmurile de neegalat ale cantarii bisericesti. De la tanguiosul „Aliluia” urmat de unul din cunoscutele tropare „Iata mirele vine in miezul noptii” sau „Cand slavitii ucenici”, cu care incepem deniile si pana la „Mergi la cer si te aseaza” din seara Prohodului, slujbele divine abunda in compozitii imnografice de mare valoare poetica si teologica.
Cine va putea vreodata sa egaleze strigatul de pocainta al celui dezbracat de haina nuntii din neintrecuta cantare „Camara Ta, Mantuitorule” sau cine va putea intrece accentele patetice ale tanguirii femeii celei pacatoase din denia de miercuri: „Doamne, femeia ceea ce cazuse in pacate?” Cine va mai putea adauga la bogatia de antiteze poetice din neintrecutele cantari: „Astazi s-a spanzurat pe lemn” din denia de joi, sau „Pre Tine acela care imbraci cu lumina ca si cu o haina” – de la vecernia din sambata patimilor? Sau ce sa mai spunem despre bogatia de comparatii si de epitete pe care le ofera din plin Prohodul?.
Toate acestea, fac din slujbele Saptamanii Patimilor, momente de adevarata traire duhovniceasca si de reala participare la viata bisericeasca, la gustarea din frumusetile cultului divin, de comuniune cu semenii, ca membre vii ale trupului lui Hristos. La acestea contribuie in mare masura ceremoniile si procesiunile cu totul specifice ale acestei saptamani intre care citirea solemna a evangheliilor Patimilor,scoaterea Sfintei Cruci in mijlocul bisericii, la denia de vineri, scoaterea Sfantului Epitaf la vecernia din sambata mare si mai ales cantarea Prohodului si inconjurareaBisericii cu Sfantul Epitaf, la denia de sambata.
Sunt momente pe care nimeni nu le poate uita si daca au fost gustate din copilarie ele raman nesterse din sufletele noastre toata viata. Cine poate sa uite vreodata, bucuria, nerabdarea si sfiiciunea cu care ne indreptam in sambata mare sa primim Sfanta impartasanie, imbracati in straie noi, si sfintenia cu care pastram toata ziua odorul primit? Sau ce alta seara era mai frumoasa decat cea a deniei de joi seara si a Prohodului?
Nu-i uitam nici pe cei dragicare au raposat si, prin pomenirea speciala pe care o facem in Joia mare, incercam sa-i aducem la impartasirea de darurile Jertfei Mantuitorului.
Dar dintre toate zilele saptamanii Patimilor ramane neegalata si neintrecuta in frumusete, ziua de vineri. Slujbele si ceremoniile liturgice din Sfanta si Marea Vinerireproduc patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului, intr-un chip impresionant si cu o puternica inraurire asupra sufletelor credinciosilor. In aceasta Vineri au loc doua din slujbele cele mai impresionante care dau zilei respective greutatea ei. Este vorba de slujbele vecerniei Sambetei celei Mari.
Dupa randuielile liturgice stabilite foarte de timpuriu, ziua de vineri este una din putinele zile aliturgice din timpul unui an bisericesc. in aceasta zi, in biserica nu se savarseste nici un fel de liturghie pentru ca atunci are loc si se retraieste de catre credinciosi jertfa Mantuitorului pe cruce. Ca si intreaga saptamana, este o zi de adanca tristete pentru moartea Domnului. La ora indatinata de regulile de cult, se oficiaza ceasurile liturgice imparatesti, urmata de vecernia numita a Sambetei celei mari, in care, la cantarea slavei de la Stihoavna: „Pre Tine Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina”, se scoate Sfantul Epitaf in mijlocul bisericii si se aseaza pe o masa in fata Sfintei Cruci!?, adusa aici solemn. Primele flori ale primaverii impodobesc Sfantul Epitaf, iar genunchii nu se sfiesc sa se plece inaintea celui ce este simbolic prezent cu trupul mort printre noi. Aici, in jurul Sfantului Epitaf se desfasoara cea mai impresionanta dintre slujbele cultului divin public ortodox, utrenia sambetei celei mari, considerata de unul’din marii teologi ortodocsi ‘”punctul culminant al creatieiliturgice ortodoxe„.
In centrul acestei slujbe sta Prohodul, adica acea serie lunga de cantari bisericesti sau imne, scurte ca intindere, compuse in limba originala in forma de versuri impartite in trei stari sau grupe, inegale ca numar de strofe. Asa de pilda, grupa sau starea intai cuprinde 73 de strofe, a doua 60, iar a treia 43, prima strofa repetandu-se la sfarsitul fiecarei stari. Fiecare strofa este precedata de un stih din psalmi, dar care in practica nu se mai citeste. Prohodul se canta pe o melodie jalnica, primele doua stari pe glasul V, iar a treia pe glasul III, dar cantarea are in sine si o nota de optimism si bucurie.
„Cantarea Prohodului”, asa de cunoscuta tuturor credinciosilor, reprezinta incheierea unei adevarate drame care incepe cu prinderea Mantuitorului si se sfarseste cu punerea lui in mormant. La aceasta drama si indeosebi, la incheierea ei, credinciosii nu sunt spectatori, ci iau parte cu trup si suflet. Tanar si batran, intr-un fel oarecare este partas la desfasurarea acestei drame. Legatura crestinului este asa de intima cu Mantuitorul, incat il petrece cu cantari si laude, ca pe fiinta cea mai scumpa.
Aceste cantari si laude alcatuiesc „Prohodul”, care inseamna slujba de inmormantaresi care cuprinde in sine bogatie si duiosie in cantare. Dintre toate cantarile liturgice ale Bisericii noastre, Prohodul este cea mai cunoscuta, mai populara si mai iubita de catre credinciosi, care iau parte la ea cu toata angajarea launtrica, formand un singur trup si suflet cu toti cei care sunt in biserica.
Adunati in toate bisericile, pentru a canta slujba de inmormantare a lui Hristos, „crestinii alcatuiesc un singur cortegiu mistic de ingropare si sentimentele lor de durere pentru Patimile Stapanului, de dragoste si venerare se revarsa prin laudele prohodului, precum stropii nenumarati ai apelor se impreuna intr-o singura albie, formand un fluviu.” Aceasta desavarsita popularizare a Prohodului se datoreste, pe langa alte motive, mai ales faptului ca aceasta este singura cantare ritmata dintre toate cantarile noastre bisericesti.
Exprimand sentimente de durere pentru rastignirea si moartea DumnezeiesculuiRascumparator, dar si de nadejdea apropiata in invierea Sa, Prohodul este o exprimare practica si cantata a teologiei rascumpararii. Alcatuirea Prohodului este atribuita marelui imnograf bizantin Iosif Studitul (1826). Desi face parte din slujba utreniei Sambetei celei mari, cantarea Prohodului a facut ca acest serviciu divin sa fie cunoscut in popor cu denumirea de slujba Prohodului Domnului nostru Iisus Hristos, si, deoarece o parte insemnata a acestei slujbe o alcatuieste inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf, care simbolizeaza cortegiul de ingropare a trupului Mantuitorului, aceasta utrenie mai este cunoscuta in unele parti din tara si cu denumirea de inconjurarea bisericii.
Slujba este impresionanta atat prin cantarea Prohodului, cat si prin inconjurarea bisericii, in dangat de clopot si toaca, in linistea serii si in parfumul primelor flori de primavara. Niciodata parca sufletul crestinului nu se simte mai apropiat si mai solidar cu patimile Mantuitorului. De aceea ramane slujba cea mai frecventata si mai gustata de catre credinciosii ortodocsi care iau parte la ea inca de atunci de cand limba romana a fost introdusa in intrebuintarea serviciului divin.
Ca si celelalte cantari bisericesti si cele ale Prohodului au fost traduse in limba romana. Ele insa au ramas mult mai apropiate de forma originalului grecesc, pastrandu-se cu o cantare ritmata.
La inceput au avut forma frazei libere, asa cum au fost toate imnele din cartile noastre de cult, dar cu timpul s-a incercat revenirea la forma originala a cantarilor Prohodului. Ceea ce a determinat preocuparea aceasta a fost faptul ca Prohodul era o cantare destinata multimii credinciosilor, care executa cu mult mai mare usurinta o cantare ritmata, avand ca model melodia primei cantari, asa cum se poate observa la Prohod. Asa au aparut preocupari pentru o redare cat mai corespunzatoare in romaneste a poeziei Prohodului, in vederea cantarii lui corecte si nevoia tiparirii lui ca o carte aparte de cult.
Asa apare primul Prohod, la 6 februarie 1836, la Buzau prin osardia si purtarea de grija a episcopului carturar Chesarie, fiind opera ieromonahului Macarie, care a reusit sa faca o traducere ritmata a cantarilor Prohodului, randuind strofele din fiecare stare, cu un numar egal de silabe si de accente ritmatice. A fost prima si cea mai buna traducere de acest fel, dupa cea nereusita a lui Ioan Prale, din 1820.
Dupa epuizarea editiei lui Macarie din 1836, cel care s-a ocupat de redarea cat mai exacta sub aspect ritmic a Prohodului, a fost marele Anton Pann, bun cunoscator al muzicii bisericesti, care a tiparit Prohodul in doua editii, 1846 si 1853, cu titlul „Epitaful sau slujba inmormantarii Domnului si Mantuitorului nostru lisus Hristos”, care cu numire de Prohod s-au tiparit mai intai cu binecuvantarea Prea Sfintitului Episcop Chesarie, iar acum prelucrata in felul ce se vede de Anton Pann, profesorul de muzica bisericeasca a Seminarului Sfintei Mitropolii”.
Editiile lui Anton Pann incercau sa fie prelucrari ale celei a lui Macarie pe care insa nu au reusit sa o intreaca. Dimpotriva, traducerea lui Anton Pann era inferioara si nu s-a impus, ramanand in uz cea a lui Macarie, retiparita si indreptata de protopsalti ai Bisericii noastre, cu aprobarea Sfantului Sinod, in diverse centre episcopale din tara: Dimitrie Suceveanu la Iasi, 1847, Manastirea Neamt 1856, Bucuresti, 1873, 1891 si 1896, Dionisie episcopul Buzaului, Buzau,1860 si 1868, Stefan Popescu Bucuresti, 1862, 1868 Oprea Dumitrescu, Ramnicu Valcea, 1872, arhiereul Ghenadie Argesiu in „Albina muzicala”, 1875; Ioan Popescu-Pasarea, Bucuresti, 1902.
Traducerea lui Macarie cu indreptarile aduse de urmasii sai mentionati, a ramas normativa in Biserica Ortodoxa Romana. Intre timp Prohodul a mai fost tiparit de o editura laica, intre 1936-1938, apoi de editura „Academica”, Craiova. De asemenea trebuie mentionate si editiile lui Gh. D. Mugur si V. Voiculescu, Bucuresti, 1927, ca si cea a lui Gh. Cucu, Bucuresti, 192826.
In 1941, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat instituirea unei comisii care sa revizuiasca textul Prohodului. Luand textul Triodului grecesc, traducerea lui Macarie si celelalte traduceri romanesti, si mai ales cea a lui I. Mihalcescu si Gh. Popescu-Zimnicea, editata in tipografia cartilor bisericesti, Bucuresti, 1936, comisia a reusit sa dea editia oficiala a Prohodului, Bucuresti, 1942.
Dupa venirea in frunte a Bisericii Ortodoxe Romane a vrednicului de pomenirePatriarhul Iustinian, atentia a fost indreptata si asupra acestei carti socotita de acum ca si o carte de cult, fiind tiparita de mai multe ori, incepand cu anul 1956, cu textul editiei oficiale din 1942. Ultima data textul Prohodului a fost tiparit in „Calendarul crestin ortodox”, agenda, pe anul 1994, editat de Institutul Biblic, cu inalta binecuvantare a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Romane.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro
Ramona Lengyel
