In Colose, cetatea Frigiei, traia un barbat vestit si cu dregatorie, anume Filimon. Acesta a crezut in Hristos si s-a invrednicit mai pe urma de treapta episcopiei, apoi s-a numarat si in ceata celor 70 sfinti apostoli. La Filimon, mai inainte de apostolia lui, se afla un rob, anume Onisim. Acesta, gresind stapanului sau si temandu-se de pedeapsa, a fugit de la dansul si s-a dus la Roma, unde, afland pe Sfantul Apostol Pavel in legaturi, a auzit de la dansul sfanta propovaduire si, invatand sfanta credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, a fost botezat de Apostolul Pavel, caruia acum ii slujea in Roma, impreuna cu sfantul Tihic si ii era lui de trebuinta in acea slujba. Apoi Sfantul Apostol Pavel, trimitand pe Sfantul Tihic cu scrisoarea sa la coloseni, a trimis pe dansul si pe acest Sfant Onisim, precum scrie la sfarsitul epistolei: „Pe toate cele despre mine le va spune voua Tihic, iubitul frate, credinciosul slujitor si impreuna ajutator intru Domnul, pe care l-am trimis la voi ca sa cunoasca cele despre voi si sa va spuna toate cele de aici”.
Aceasta a scris-o apostolul prin Tihic. Iar prin Onisim a scris o deosebita scrisoare catre Filimon, stapanul lui, rugandu-l sa-l ierte pe Onisim pentru greseala lui si sa-l primeasca nu ca rob, ci ca pe un frate iubit si ca pe insusi Pavel. Apostolul Pavel numeste in scrisoarea sa pe Onisim fiu al sau: „Rogu-ma tie, pentru fiul meu Onisim, pe care l-am nascut fiind eu legat si care odata era tie netrebnic, iar acum ne este si mie si tie de folos; pe el l-am trimis la tine, iar tu sa-l primesti ca pe inima mea”. Deci, Filimon a facut aceasta cu bucurie, caci nu numai ca l-a primit cu dragoste pe Onisim, ci i-a daruit libertate si l-a trimis iarasi la Roma, la Sfantul Apostol Pavel, ca sa-i slujeasca acolo, pentru ca-l dorea apostolul Pavel, precum scrie in scrisoarea aceea: „Am voit ca sa-l tin la mine pe Onisim sa-mi slujeasca mie in locul tau, fiind in legaturile bunei vestiri, dar fara a ta voie nimic n-am voit sa fac, ca astfel nu de nevoie sa fie binele tau, ci de voie”.
Sfantul Apostol Onisim a stat in Roma, slujind sfintilor apostoli, pana la sfarsitul lor. Apoi a fost pus de dansii episcop pentru bunavestirea cuvantului, iar dupa sfarsitul lor, iesind din Roma, a strabatut multe cetati si tari propovaduind pe Hristos in Spania, Carpetania, Colose, Patra. Apoi a luat scaunul in Efes, dupa Sfantul Timotei si dupa Sfantul Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu.
Episcopia lui din Efes este insemnata prin scrisoarea Sfantului Ignatie de Dumnezeu purtatorul, pe care o scrie din Smirna catre efeseni, cand l-a intampinat Sfantul Onisim pe cale, cu cativa efeseni, fiind dus din Antiohia la Roma, pentru mancarea fiarelor. Sfantul Ignatie scrie catre efeseni astfel: „In numele lui Dumnezeu am primit pe toti, pentru Onisim, episcopul vostru, care este nespus in dragoste, pe care il rog intru Iisus Hristos sa va iubeasca, iar pe voi va rog sa-i fiti lui asemenea, caci binecuvantat este cel ce v-a invrednicit a avea un episcop ca acesta”. Si iarasi, scriind de acolo la antiohienii sai, zice: „Inchina-se voua Onisim, pastorul Efesului”. De acestea este incredintat ca, Sfantul Onisim, dupa inconjurarea a multe tari si cetati, fiind batran, a ramas in Efes, pascand acolo Biserica lui Dumnezeu catava vreme.
Dupa aceea a fost prins de necredinciosi si de acolo l-au dus la Roma, pe vremea imparatiei lui Traian, unde l-au dus inaintea lui Tertil eparhul, spre cercetare. Tertil, eparhul, l-a intrebat: „Cine esti tu?” Onisim a raspuns: „Sunt crestin”. Eparhul a zis: „Din ce oranduiala esti?” Onisim a raspuns: „Am fost oarecand robul unui barbat, iar acum sunt rob credincios al bunului Stapan Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”. Zis-a eparhul: „Care a fost pricina mutarii tale la alt stapan?” Raspuns-a Onisim: „Cunostinta Adevarului si uriciunea inchinarii la idoli”. Zis-a eparhul: „Cu cat pret te-ai vandut Stapanului celui nou?” Iar Onisim zise: „Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, cu cinstitul Sau sange rascumparandu-ma din pierzare, m-a mutat la nestricaciune, precum este scris in Scripturile noastre: nu cu argint sau cu aur stricacios v-ati izbavit de viata voastra cea desarta, ce era de la parinti, ci cu cinstitul sange, ca al unui miel fara de prihana si preacurat al lui Hristos”.
Eparhul l-a intrebat: „Care este viata desarta dupa scripturile voastre? Spune-ne noua!” Zis-a Onisim: „Desarta viata este: desfranarea cea fara de lege, care pentru putina dulceata trupeasca gateste vesnicul foc celor patimasi si iubitori de pacate; iubirea de argint, pentru care aproapele este napastuit; farmecele, care sunt radacina a toata asuprirea si vanarea; mandria ce se arata prin inaltarea mintii asupra altora; zavistia, care pe Cain si pe alti multi i-a invatat uciderea de frate; grairea cea rea si limba cea neinfranata care ca un nor intinde asupra tuturor luarea in ris; fatarnicia si minciuna, vrajmasia adevarului si prietenia diavolului, prin care si pe Eva a impiedicat-o cel rau; mania, aflatoarea blestemului, indemnatoarea razboiului si tatal uciderii; betia care locuieste cu neinfranarea si este sora si nascatoare celei necurate vorbe, straina de gandul cel bun si fara de chip cu obiceiul si cu cuvantul”. Acestea toate ce s-au zis, sunt viata cea desarta.
Dupa acestea toate pentru o viata ca aceasta desarta este izvor si maica slujba idolilor cea facuta de voi. Pentru ca aceea este temelia desfranarii, invatatoarea nestiintei de Dumnezeu, orbirea mintii, randuitoarea gandirii celei rele, straina de cinste, ce se lupta impotriva Domnului si care se sarguieste sa strice hotarul adevaratei cinstiri de Dumnezeu; povatuitoarea mortii, slujitoarea naravului, hrana celor rai, impotrivitoarea faptelor bune, prigonitoarea de nestricaciune, propovaduitoarea legii voastre cea pierzatoare, prietena varsarii de sange, domnul uriciunii, ce vaneaza pe cei prosti, prin nestiinta de Dumnezeu, mijlocitoarea de intuneric, cea straina de darul cel luminos, care leaga pe slujitorii sai cu lanturile lucrurilor celor necinstite. Hulitoarea ce invata slava desarta, care si pe cei batrani ii umple de necinste, poruncindu-le sa joace la glasul trimbitelor jertfelor, care pierde curatia fecioriei, cu fier si cu sabie, amestecand praznicele sale si prin varsarea sangelui de dobitoace isi arata necuratiile sale cele fara de rusine; care goleste trupurile barbatilor prin mijlocul cetatii si le arata la femei. Ceea ce tainele sale le savarseste prin ucideri si desfranari si ca pe o corabie inviforeaza mintile omenesti, prin chipuri idolesti. Se jertfeste boul, tot pentru un bou, ca zeu; jertfeste oile, tot pentru o oaie, ca zeita. Pe om il ucide, pentru jertfa omului celui cioplit in piatra sau lemn si in loc de sanatate face ucidere, aducand la cele neinsufletite pe cele insufletite, ca jertfa. Dar de ce graiesc multe? Caci si usturoiului ii da cinste dumnezeiasca, ca in mai mare orbire si nestiinta sa pogoare pe oameni in iad.
Vazand o viata ca aceasta desarta, a inchinarii la idoli care este intru voi, dar descoperita de Sfintele Scripturi, am fugit de la dansa ca de o mare ce se invaluieste si am alergat la limanul cel bun si catre viata cea legiuita si cuvioasa, a Unuia adevaratului Dumnezeu si spre dragostea aproapelui. Si pe tine te sfatuiesc, o! Tertile, ca implinind legea dragostei, adica sa-l iubesti pe aproapele ca pe tine insuti, si tu, precum si eu, cunoscand adevarul, sa lasi desertaciunea cea vremelnica, caci toate din lumea aceasta trec ca visul si ca umbra. Deci degraba sa te apropii de Dumnezeu, Ziditorul tuturor si sa te mantuiesti, venind intru intelegerea cea adevarata. Pentru ca nu se bucura Dumnezeu de moartea celor ce l-au maniat pe El, ci se veseleste de intoarcerea si de pocainta lor, iar pacatele lor cele trecute le iarta”. Zis-a Tertil eparhul: „Tu nu numai singur nu vrei a te inchina zeilor, netemandu-te de munci, ci si pe noi voiesti sa ne aduci la a ta ratacire?” Grait-a sfantul: „Muncile tale nu pot sa ma infricoseze, chiar daca ar fi oricat de cumplite, pentru ca, mantuindu-ma prin asteptarea bunatatilor ce vor sa fie si intarindu-ma cu puterea Hristosului meu, cu inlesnire voi suferi toate cele puse de tine asupra mea”.
Atunci, eparhul a poruncit ca pe Sfantul Onisim sa-l arunce in temnita cea mai intunecata si mai infricosatoare, in care fiind dus a petrecut 18 zile ca in raiul cel luminos si in locul cel racoros, veselindu-se intru Domnul Dumnezeul sau. Deci se adunau la dansul credinciosi, care ii fericeau patimirea lui si cu cuvintele lor il intareau spre nevointa. Iar pe cei erau necredinciosi, propovaduindu-le sfantul cuvantul lui Dumnezeu, ii povatuia la calea cunostintei adevarului.
Dar dupa 18 zile, eparhul, aratandu-se a fi milostiv, nu l-a condamnat la moarte, ci l-a izgonit din cetate si l-a trimis la Putiol, in surghiun. Dar Sfantul Onisim si acolo nu inceta a propovadui Evanghelia lui Hristos si a povatui pe multi la viata vesnica. Instiintandu-se de aceasta Tertil, iarasi l-a prins si, legat, l-a adus inaintea judecatii sale. Dar, intrebindu-l si aflandu-l neplecat in credinta, a poruncit ca, intinzandu-l, patru oameni sa-l bata cu toiege, fara de crutare. Dupa aceea, batandu-l mult, cu nemilostivire, i-au sfarimat foarte rau fluierele picioarelor si alte oase. Apoi, taind capul Sfantului Onisim, a murit. Iar oarecare femeie de neam imparatesc, fiind crestina, l-a luat si a pus sfantul sau trup in racla de argint si savarsea pomenirea mucenicului, castigandu-si ei, prin rugaciunile lui, pomenire de la Domnul, intru cereasca Imparatie. Pe aceasta, si noua sa ne fie a o castiga intru Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfantul-apostol-onisim-99209.html
