O poveste de viata incredibila dar cu un final fericit

24 dec., 2012

imagesIncercam si ne dorim ca odata pe saptamana sa va aducem o poveste de viata.Persoane care au invins deznadejdea,informatia gresita,diagnostice  si pana la urma au dat dovada de mari eroi.In randurile de mai jos povestea unei eroine: Sorpiutza

In aprilie 2006 pe vremea cand aveam 26 de ani am fost sa-mi fac un control de rutina pt un certificat…printre care si o radiografie la plamani. Am intrat in sala relaxata ca doar era un control de rutina si nu m-a suparat nimic niciodata. Cand am vazut-o insa pe doctorita uitindu-se pe toate partile mi-am dat seama ca ceva nu e in regula. Am tot intrebat-o ce s-a intamplat – nu a vrut sa-mi spuna. S-a dus sa mai ceara o parere … cand s-a intors mi-a spus ca am o tumora la plaman…

Nu “credea” ca e cancer… am simtit ca mi se inmoaie genunchii. Mi-a spus sa ma duc a doua zi sa vorbesc si cu specialistul radiolog. In seara aia s-a schimbat totul pt mine, nimic din ceea ce avea prioritate si importanta pana atunci pt mine (job, sefi, etc) nu a mai contat…nimic nu mai conta atunci…

A doua zi am fost din nou la clinica respectiva… doctorul m-a linistit, mi-a spus ca e doar o punga cu lichid ramasa probabil de la o pneumonie netratata. Am simtit ca ma nasc a doua oara. Am urmat tratemnte cu antibiotice, am mai fost la specialist, insa tumora tot nu disparea. Au urmat o serie intreaga de diagnostice, printre care si TBC.
Prin urmare in mai am ajuns la spitalul Marius Nasta specializat in chestii legate de plamani. Acolo mi-a fost recomandata o doctorita.

Nestiind nimeni ce e grozavia de 5.5 cm diametru din plamanul meu, doctorita in cauza mi-a facut o punctie pt a extrage lichid din tumora respectiva. Problema a fost ca facind punctia in alt loc decat cel in care era lichidul mi-a bagat aer intre plaman si pleura cauzindu-mi un pneumotorax (plamanul s-a deplasat de la locul lui, despartindu-se de foita de care e in mod normal inconjurat).

Pe moment nu si-a dat nimeni seama dar eu ma simteam din ce in ce mai rau. M-au trimis din nou la radiografie unde nu am mai avut puterea sa ma mai tin pe picioare si am lesinat. M-am trezit fiindca mi-am auzit numele strigat de doctorita speriata. Nu stiam ce se intampla cu mine, de ce mi-e rau, de ce toata lumea se uita asa inspaimantata la mine.

Si mai rau a fost cand au venit sa-mi masoare oxigenului din sange si s-au ingalbenit toti doctorii din jurul meu cand au vazut rezultatele. Eu ma simteam destul de rau ca sa nu-mi fie frica prea tare, dar cand ii vedeam in jurul meu pe cei in care trebuia sa am incredere, in mainile carora era practic viata mea ca se uita la mine ingroziti si speriati…poti sa-ti inchipui… cel mai rau era ca nici nu-mi spunea nimeni nimic, nu stiam ce se intampla cu mine…

M-au pus repede pe targa, mi-au pus o masca de oxigen si mi-a fost mai bine. Doctorii deja vazusera radiografia si si-au dat seama ce s-a intamplat … au chemat un medic chirurg care a fost singura fata prietenoasa, zambitoare si sigura pe ea din toata adunatura aia de fete de ceara… el mi-a spus ce s-a intamplat si ca urmeaza sa-mi faca o incizie intre doua coaste printre care sa-mi puna un tub de dren care sa ajunga la plaman si prin care sa iasa aerul care intrase acolo.

Mi-a mai spus ca acea tumora este un NEURINOM crescut pe un nerv intercostal care trebuie operat (fiind asa de mare era lipit de pleura si la radiografie parea sa fie pe plaman)… mi-a propus sa ma opereze a doua zi, fiindca oricum trebuia sa mai stau in spital cateva zile si daca tot eram acolo…

Nu mai stiam ce sa mai zic, ce decizie sa iau…pana atunci nu-mi mai fusese niciodata rau, nu mai fusesem niciodata internata, numai lesinasem in viata mea…totul mi se parea absurd, mi se parea ca e totul doar un cosmar din care nu puteam sa ma trezesc … mi se parea de neconceput sa ma duc pe picioarele mele la spital si in cateva clipe sa fiu internata si programata pt operatie…a doua zi m-am prezentat in sala de operatie, mai mult in transa…m-am dus sa ma operez stiind ca daca nu o fac atunci nu o sa mai am niciodata curajul sa o fac.

Mi s-a spus ca oricum tumora nu va da inapoi, poate doar in cel mai bun caz sa stagneze, si in conditiile in care marea majoritate a rudelor mele au murit de cancer, nu era o idee prea buna sa stau cu o tumora …

Operatia a durat 3-4 ore si m-am trezit seara la reanimare… era un salon intunecos in care se mai afla un barbat in varsta care nu parea ca o sa supravietuiasca … asta asa, ca sa-mi creasca moralul…

A doua zi au venit sa ma mute in alt salon… m-au pus sa ma ridic din pat, de parca fusesem la dentist, nu in operatie… n-am putut si mi-au adus un carucior cu rotile…ironia era ca salonul era la etaj, si da, ai ghicit, nu exista lift… nu stiu cum am reusit sa urc la etaj ducind dupa mine si drenul (un furtun care la un capat avea un borcan iar celalalt cap era infipt printre coastele mele)…

Salonul era o minunatie… nu mergeau soneriile de chemat asistentele si ele stateau la parter… evident noaptea mi s-a facut rau fiindca singura pozitie in care puteam sta era pe spate, adica acolo unde era bagat drenul, deci practic stateam pe el… am strigat vreo 10 minute, pana m-a auzit cineva din alt salon si a chemat o asistenta…evident foarte enervata ca am avut tupeul sa o deranjez….

Cam asa am tot stat vreo 3-4 zile pana am reusit in sfarsit sa ma ridic din pat…aveam toata partea dreapta amortita si nu ma puteam folosi de mana sau de abdomen pt a ma ridica din pat, aveam o fasa legata de pat si ma ridicam tragandu-ma cu mana stanga de ea…

Apoi treptat-treptat mi-am revenit… o anumita portiune nu mi-o simt nici acum fiindca au trebuit sa-mi taie o parte din nervul pe care se formase neurinomul… am ramas si cu o cicatrice de vreo 12 cm, amintire vie o acestei experiente…

Relatarea asta nu vreau sa te sperie (gandeste-te ca nu o sa treci prin “deliciile” spitalelor din Romania)…

Am vrut doar sa-ti spun ca am trecut prin ceva asemanator si ca desi a fost o experienta care m-a marcat mai ales psihic, totul s-a terminat cu bine… (cel putin asa sper , de atunci nu am mai fost la niciun control )
Iti doresc si tie sa ai parte de acelasi final. Faptul ca am dat peste blogul tau mi s-a parut un semn ca trebuie sa-ti impartasesc experienta mea… si in plus noi scorpionii avem puterea de a ne reface mai usor

Sursa: http://dansantimbreanu.wordpress.com

Vlad Placinta

Distribuie

About the author

Related Posts

Leave a reply