In copilarie se consolideaza (sau se distruge) increderea in sine. Atitudinea parintilor este vitala, atat in bine, cat si in rau. Cert e ca nu ne nastem cu complexe, ci devenim timizi in relatie cu ceilalti.
„Nu indraznesc sa ma afirm“, „Nu stiu sa spun nu“, „Mi-e frica de ceea ce pot spune altii despre mine“, „Sunt timid“, „Ma pierd cu totul cand vine vorba sa vorbesc in public“, „Cand sunt indragostita, am sentimentul ca nu merit sa fiu iubita la randul meu“, „Nu am nicio valoare“ sunt tot atatea moduri prin care iese la iveala lipsa increderii.
De fapt, expresia „lipsa de incredere in sine“ este un fel de concept general, care inseamna totul si nimic. Folosindu-l, pacientul arata ca ceva nu merge in relatia lui cu ceilalti si cu el insusi, cu partenera sau partenerul, sau la serviciu. Nu merge pentru ca nu am incredere in mine insumi. Sau se mai poate sa fii foarte bine pe plan profesional, dar sa nu prea mearga pe plan afectiv. Poti fi performant si poti lansa cu succes un nou proiect, dar poti fii complet blocat daca vine vorba despre o marire de salariu care trebuie negociata. De unde si necesitatea ca pacientul sa fie nevoit sa-si dea seama unde „schioapata“ inainte sa-si dea seama de unde porneste problema lui.
Constatarea ca „nu am incredere in mine“ este mai mereu produsul unei povesti particulare. Nu ne nastem timizi sau complexati, ci devenim astfel in urma a ceea ce traim in familie. In aceeasi masura, se regaseste un punct comun: pornind de la copilarie, regasim elementele care au condus la aceasta lipsa de incredere in sine. Mai multe tipuri de atitudini parentale sunt prezente drept cauze, chiar daca parintii nu sunt niciodata in intregime responsabili de nevrozele copiilor lor. Pentru ca fiii lor ii iubesc, ii divinizeaza si ii asculta, de aceea parintii influenteaza in asa mare masura destinul copiilor lor.
„Ce neplacut e ca nu esti deloc gratioasa!“, spune mama, iritata, fiicei sale de cinci ani. Mama a vrut sa devina dansatoare, dar degeaba… Pentru a se consola, s-a gandit ca va da nastere unei mici artiste. Stim de la Freud ca parintii nu se pot abtine sa proiecteze asupra copiilor lor visurile lor de marire: acolo unde ei au esuat, copiii vor reusi. Multi dintre acesti parinti tin prea mult la valoarea visului pentru a-si accepta copilul asa cum este el. Si cand isi dau seama ca acesta nu corespunde dorintelor, parintii simt o imensa deceptie urmata de represalii la adresa copilului, sub forma reprosurilor si denigrarii sistematice.
Si pentru ca vorbele parintilor au valoare enorma pentru micut, el se gandeste ca nu valoreaza mare lucru. De unde si inhibitiile care vor atinge diverse domenii ale vietii: dragostea, munca, relatiile cu ceilalti – in general, e vorba despre relatiile care au fost foarte mult valorizate de parinti.
„«Cum-necum, tu trebuie sa reusesti in viata», imi spunea tata. Acum imi dau seama ca era de fapt o negare din partea lui a dificultatilor mele. De fapt, el nu voia sa-si faca griji pentru mine. Ca rezultat, astazi, orice fleac ma destabilizeaza“, marturisesteCamelia. „Astazi, am si eu o fetita si stiu ca a ajuta un copil inseamna sa fiu atenta la semnalele inhibitiei si inchiderii in sine: de ce are atat de putine prietene, de ce nu poate sa se exprime in clasa…“
Parintii, deja incalciti in propriile probleme, au, cel mai adesea, din nefericire, tendinta de a adopta politica strutului. E dificil sa ii invinuim. Chiar daca aceasta orbire inseamna, cativa ani mai tarziu, pentru progenitura lor devenita adult, o lunga perioada la psiholog pentru a trata inhibitii ce puteau fi combatute de foarte devreme, din copilarie.
Alt caz e cel al parintilor care prefera sa nu vada nimic pentru a se apara ei insisi. Pentru acestia, un fiu sau o fiica prea timorata (caz foarte des: in general, copilul este inhibat de parinti) inseamna o lovitura in amorul lor propriu.
„Nici vorba sa-ti cumpar acum bicicleta, poti sa ai un accident!“ Parintii anxiosi au tendinta de a supraproteja copilul. Viata este periculoasa, ne spune din strafunduri nelinistea noastra proprie…
Si nimic nu este mai contagios decat un sentiment pe care nu-l controlam. Tata si mama mor de frica pentru ca fiul lor sa nu fie cumva accidentat? Copilul ajunge sa interiorizeze frica lor excesiva si va ajunge sa se teama in exces pentru siguranta lui proprie. Va evita activitatile care ii vor parea periculoase. Va fi tot mai prevazator. Va pierde increderea in sine. Anxietatea, destul de mobila, se poate metamorfoza in frica de a-i infrunta pe altii sau de a face fata autoritatii. De unde, ulterior, inhibitii si frici in domenii fara legatura aparenta cu prima cauza a angoasei.
Parintii Mihaelei, niste pesimisti pentru care sfarsitul lumii venea de doua ori pe an, nu i-au transmis fiicei impresia ca viata se poate trai in plina speranta. Din contra, i-au spus ca e mai bine sa te multumesti cu ce ai si sa nu vrei mai mult. Astfel ca, odata maturizata, se plictiseste de moarte la slujba pe care o are, dar nu indrazneste sa caute altceva.
Ceea ce ne incita sa cautam schimbarea sunt idealurile noastre. Dar pentru a le construi este necesar sa fi avut parinti care sa creada in copilul lor, care sa-l fi sustinut, care ii vor fi ascultat si incurajat dorintele si incercarile.
„Fiica mea este extraordinara. Are o inteligenta rara, si este atat de draguta!“, spune mama, in vreme ce micuta, jenata, nu stie unde sa se ascunda. Pentru a-ti atribui o valoare, pentru a te valoriza, pentru a te respecta pe tine insuti, trebuie sa fii valorizat si respectat. In aceeasi masura, supravalorizarea este la fel de daunatoare ca si subvalorizarea. Aceasta fragilizeaza la fel de mult, pentru ca nu permite gasirea justei valori de sine si constiinta propriilor limite.
„Cand stima de sine este scazuta, ca sa compensezi, uneori ai tendita sa te supraevaluezi“, spune psihologul gestaltist Oana Lefter. „Nu spun ca e un mecanism general. E alegerea pe care o facem cand nu avem mijloace corecte de autoapreciere.“ Dar o stima de sine scazuta te poate condamna la a te compara toata viata cu imaginea supradimensionata pe care parintii ti-au atribuit-o si pe care a trebuit sa o incarnezi, sa te ridici la inaltimea pretentiilor lor, sa lefaci pe plac, uitand astfel de tine insuti.
Mai nocive decat orice altceva sunt dorintele inconstiente ale parintilor atunci cand acestea sunt ostile. Pentru ca inconstientul este ceea ce individul, prin definitie, nu poate controla sau stapani. Or, exista peste tot parinti suficient de infantili care vad in propriii copii rivali ale caror reusite ii pot pune in umbra. Copilul inregistreaza aceste dorinte inconstiente ale lor si „fabrica“ simptome sub forma blocajelor, fricii, etc. De relatia parinte-copil depinde daca acesta va avea sau nu incredere in sine.
Complexele si inhibitiile sunt „fructele“ acestei relatii. Totusi, daca o copilarie prea putin propice pentru o dezvoltare ulterioara buna este un handicap pentru copil, ea este rareori o infirmitate definitiva. Ramane mereu posibil ca, odata ajuns „mare“, sa-ti iei viata in maini si sa depasesti problema… adaptare: iuliana alexa
Eu si supraeul, cele doua componente potential „inamice“ din interiorul nostru, ne pot face sa ne luam zborul sau, dimpotriva, sa ne simtim „arestati“ in propria viata. Iata doua explicatii cu privire la felul cum se manifesta.
Nu suntem mereu fiinte puternice. „Aveam o pacienta care nu inceta sa imi repete ca nu are incredere in ea insasi”, povesteste un psihoterapeut. „Atunci am incheiat sedinta astfel: «Ai dreptate sa te indoiesti de puterea ta interioara». Pacienta mea a ramas fara glas. Am vrut sa-i arat ca eul nu este decat o fatada inselatoare, asediat de idei si sugestii ale altora. Aceste idei si sugestii ne mineaza si ne orbesc cu privire la propriile noastre dorinte.” De fapt, eul este o constructie fabricata din diverse parti, de mama, de tata, de invatatoare, de eroii de film de la televizor…
Pe toti acestia i-am adoptat si i-am integrat in cursul vietii noastre. Avem nevoie de ei pentru a ne construi personalitatea. Dar, simultan, ei ne impiedica sa stim cine suntem si ce vrem cu adevarat. Este celalalt eu al nostru, sa zicem. Acest „eu”, de exemplu, te poate provoca sa fii, ca si tatal tau, un mare crai, dar totusi sa fii foarte inhibat cand vine vorba sa treci la fapte in dormitor. „Oare, daca as reusi, nu ar fi ca si cum l-as imita pe tata?” Pentru a-ti proteja „idolul”, nu ramane decat sa esuezi, inconstient, acolo unde el a reusit…
Tirania supraeului. Ce este acest enigmatic „supraeu”? Simplu spus, el este suma preceptelor morale, ideilor si regulilor pe care le interiorizam din prima copilarie si pana la maturitate. Supraeul este un alt „inamic“ interior (si de categorie grea inca), o forta psihica care ne cere de fiecare data mai mult de la noi insine. „Trebuie sa obtii cele mai bune rezultate; daca nu, esti nul.” „Trebuie sa-l seduci si sa-l ai, pentru ca fara el nu insemni nimic.“ „Trebuie sa fii o mama si o profesionista exemplara!“
Cu cat e mai sever, cu atat el genereaza inhibitie. „Imaginea de sine si increderea in propriile forte se nasc in adolescenta. Atunci se formeaza structurile necesare pentru formarea propriilor valori,“ spune Oana Lefter. „Sunt multi clienti care vin la terapie si spun: «Eu nu eram asa, aveam incredere». De fapt, ei au pierdut contactul cu ei insisi. Cum se spune in Gestalt, ei nu mai sunt «pe miez», ci «pe coaja». In Gestalt, o persoana aflata «pe miez» e cea care se sprijina pe ea insasi. Asadar, acesti oameni au pierdut contactul cu valorile si cu o parte din trecutul lor.“
Sursa: http://www.psychologies.ro/
Ramona Lengyel
