Ca latura relationala a personalitatii, responsabila de modul in care oamenii interactioneaza in cadrul societatii, caracterul a fost interpretat ca o pecete sau amprenta ce se imprima in comportament, ca un mod de a fii a omului, ca o structura psihica complexa prin intermediul careia se filtreaza cerintele externe si in functie de care se elaboreaza reactiile de raspuns. Deoarece caracterul exprima valoarea morala, personala a omului, a mai fost denumit si profilul psiho-moral al acestuia, evaluat, in principal, dupa criterii de unitate, consistenta si stabilitate.
Caracterul reprezinta configuratia sau structura psihica individuala, relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa, deoarece pune in contact individual cu realitatea, facilitandu-i stabilirea relatiilor, orientarea si comportarea, potrivit specificului individual. Considerata componenta fundamentala a caracterului, atitudinea este o constructie psihica sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective si volutive.
Atitudinea este o modalitate interna de raportare la diferitele laturi ale vietii sociale, la altii, la sine, la activitate si de manifestare in comportament. Atitudinea este invariantul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand. Atitudinea se exprima, cel mai adesea, in comportament prin intermediul trasaturilor caracteriale: modestia, demnitatea, siguranta de sine etc.
Sunt considerate trasaturi caracteriale numai cele care sadisfac o serie de cerinte :
sunt esentiale, definitorii pentru om;
sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului si permitand anticiparea reactiilor acestuia;
sunt coerente cu toate celalalte, caracterul presupunand nu trasaturi izolate juxtapuse ci sinteza, structurarea bine definita a trasaturilor de virtute carora oamenii se diferentiaza intre ei.
Modelul balantei caracteriale sugereaza ideea potrivit careia atitudinile exista doua cate doua, una opusa celeilalte. La nastere, trasaturile caracteriale se afla la cota zero, evolutia lor fiind, teoretica, egal probabila; in realitate, omul va evolua spre un pol sau altul dupa cum reactiile lui vor fi intarite sau respinse social. Procesul este deosebit de complex, fiind determinat nu atat de numarul situatilor pozitive sau negative cu care se intalneste individul cat, mai ales, de intarirea sistematica a unora dintre ele.
Modelul cercurilor concentrice caracteriale isi are originea in conceptia lui G. W. Allport cu privire la insusirile clasificate de acesta in : trasaturi comune care ii aseamana pe oameni si in virtutea carora acestia pot fi comparati unii cu altii si trasaturi individuale care, pentru a fi mai clar diferentiate de primele, sunt denumite dispozitii personale, acestea diferentiindu-i pe oameni intre ei.
Trasaturile individuale sunt de trei tipuri :
cardinale, dominante, penetrante, cu semnificatie majora pentru viata oamenilor, oferind mari posibilitati in cunoasterea si afirmarea individului;
centrale, generalizate, constante, controland un numar mare de situatii obisnuite, comune;
secundare, periferice, mai putin active exprimand aspecte neesentiale de manifestare a individului si avand o existenta minora si latenta.
Trasaturile caracteriale autentice sunt doar primele doua care dispun de constanta si au ecouri semnificative asupra comportamentului individului. Trasaturile aflate in cele trei cercuri concentrice nu sunt imuabile, nu au loc predestinat, dimpotriva ele sunt mobile, flexibile, putand trece, in functie de cerinte si situatii, dintr-un cerc in altul.
Modelul piramidei caracteriale, propus de M. Zlate, porneste de la ideea ca nu este important numarul atitudinilor si trasaturilor ci modul lor de organizare, relationare si structurare. Relevanta modelului consta in faptul ca ofera posibilitatea intelegerii caracterului nu ca un conglomerat de trasaturi ci ca un sistem bine structurat.
Intre laturile mentionate ale personalitatii sunt statornice relatiile specifice de :
ierarhizare, cu dominanta neta a caracterului asupra celorlalte doua si cu capacitatea acestuia de a le regla si valorifica maximal;
interinfluentarea, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau periclitare, rigidizare si chiar anulare reciproca;
compensare, astfel incat unitatea globala a personalitatii sa nu fie afectata;
feed-back, efectele produse de o latura repercutandu-se chiar asupra laturii care le-a generat.
Analizand multiplele teorii ale personalitatii, Montmolin, arata ca ideile care apar cel mai frecvent in cadrul diverselor teorii asupra personalitatii sunt :
ideea de totalitate, personalitatea fiind privita de majoritatea autorilor ca un ansamblu de trasaturi, ca un agregat, ca un sistem de procese si functii psihice;
ideea de individualitate, care se refera la caracterul unic, original al personalitatii, pe baza caruia putem diferentia un individ de altul;
ideea de concret, in sensul ca o cunoastere a personalittaii ne permite o predictie la ceea ce va face in mod concret un individ intr-o anumita situatie;
ideea de unitate, personalitatea presupunand organizare, caracter sistemic;-ideea de stabilitate, trasaturile de personalitate prezentand constante ale comportamentului
Sursa: http://www.opr.ro
Ramona Lengyel
