Agresivitatea

19 mart., 2013

download (13)

Putem considera agresivitatea ca fiind o insusire a acelor tipuri de comportament care sunt orientate in sens distructiv, comportamente ce provoaca daune materiale, morale, psihologice. Prin urmare comportamentul agresiv poate viza obiecte (casa, masina etc.), poate viza fiinta umana (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele.

La polul opus se regaseste ceea ce se numeste „comportament prosocial” care implica concepte ca toleranta, cooperare, ajutor, echilibru.

Din formele de manifestare a agresivitatii fac parte: razboaiele, crimele, jafurile, violurile, talhariile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vatamare corporala etc.

In incercarea de a defini agresivitatea exista o mare diversitate de puncte de vedere. Unii autori pun problema daca in definirea agresivitatii ar trebui sa punem accent mai degraba pe actul agresiv sau pe intentie. Poate un parinte sa manifeste agresivitate fata de copilul sau pentru a-l educa? Se pare ca unii autori inclina catre accentuarea intentiei, si atunci agresivitatea devine: „orice act ce are ca intentie producerea unui prejudiciu tintei vizate”. Atunci, daca intentia este cel mai important lucru, cum determinam sau apreciem intentia? Dar „buna educatie”? In ce mod bataia de acum, pe care o incaseaza un copil, determina buna comportare a adultului 20-30 de ani mai tarziu? Si cine face aprecierea ca aceasta comportare a adultului este „una buna” sau „a unei peroane educate”.

Din aceasta perspectiva, a intentiei, exista atat scopul provocarii „unui rau” celuilalt insa exista si cazul in care scopul este demonstrarea „puterii” agresorului.

Se impun niste delimitari conceptuale. Agresivitatea nu se confunda cu comportamentul antisocial, nici cu delincventa, nici cu devianta si nici cu infractionalitatea.

In concluzie agresivitatea este „o forma de conduita orientata cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine (autoagresivitate), in vederea producerii unor prejudicii, a unor raniri, distrugeri si daune”.

 

Cum explicam agresivitatea?

Tine oare agresivitatea umana de factorul ereditar, de cel legat de mediu sau de cel educativ?

„Agresivitatea este innascuta” sustine Sigmund Freud dar si Konrad Lorenz. Oamenii se nasc cu predispozitia sau impulsul de a fi violenti si de a agresa. Cum nu se poate inlatura, trebuie, prin educare, gasite modalitati nedistructive de canalizare a energiei negative. Totusi se face o departajare intre cei doi teoreticieni asupra acestui lucru: la Freud agresivitatea apare ca fiind predominant distructiva pe cand la Konrad Lorenz agresivitatea are o valoare adaptativa si este chiar esentiala pentru supravituire.

Daca agresivitatea umana ar fi numai de natura instinctuala ar fi de asteptat sa intalnim foarte multe asemanari intre oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului agresiv. Cu toate astea realitatea demonstreaza permanent ca exista mari diferente atat la nivel individual cat si la nivel de comunitati. Sunt indivizi, grupuri si chiar popoare care se manifesta extrem de agresiv, pe cand altii sunt foarte pasnici.

Respingerea cvasi-generalizata a naturii instinctuale a agresivitatii nu inseamna, insa, si ignorarea unor influente biologice asupra ei, cum ar fi:

o       influente neuronale – exista anumite zone ale cortexului care, in urma stimularii electrice, faciliteaza adoptarea de catre individ a comportamentului agresiv;

o       influente hormonale – masculii sunt mult mai agresivi decat femelele datorita diferentelor de natura hormonala;

o       influente biochimice – cresterea alcoolului in sange, scaderea glicemiei pot intensifica agresivitatea.

 

„Agresivitatea este un raspuns la frustrare” sustin cei de la Yale University din SUA. Atunci cand atingerea unui scop este blocata ia nastere frustrarea. Aceasta frustrare devine apoi o sursa de manifestare a agresivitatii. Se intampla insa deseori ca agresivitatea aceasta sa nu poata fi orientata catre sursa starii de frustrare ci ea este reorientata catre ceea ce se numeste o „tinta sigura”. De exemplu o persoana nu isi poate sanctiona seful si in schimb se poate certa acasa cu partenerul de viata; un copil nu isi poate pedepsi parintele in schimb insa loveste un alt copil.

Mai apoi, supusa unor revizii, aceasta teorie sufera modificari. Se considera ca intr-adevar frustrarea produce suparare (stare de pregatire emotionala pentru a deveni agresiv) insa o persoana poate da curs furiei sau nu.

 

O a treia explicatie ar fi aceea ca „agresivitatea este un comportament social invatat”. A aparut astfel teoria invatarii sociale a agresivitatii care sustine ca un comportament agresiv se invata prin mai multe modalitati:

o   direct, deci prin învatare directa (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);

o  prin observarea si imitarea unor modele de conduita ale altora, mai ales ale adultilor.

 

Se considera ca modelele de conduita agresiva se intalnesc cel mai des in:

a)      familie (copii violenti provin din familii in care cei doi parinti au fost crescuti tot cu ajutorul pedepselor fizice);

b)      mediul social (in acele comunitati in care modelele de conduita agresiva sunt acceptate, chiar admirate, agresivitatea se transmite usor si generatiilor urmatoare);

c)      mass-media (in special televiziunea care ofera zilnic modele de conduita agresiva, fizica sau verbala)

 

Putem enumera adesea printre cauzele comportamentelor impulsiv-agresive existenta la subiect a unor trasaturi temperamentale, apartenenta individului la unul din tipurile de temperamente. Anumite temperamente – coleric, nervos – se constituie in baza pentru conduite agresive adoptate imediat. „Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetic? a personalit??ii care se exprim? cel mai pregnant în conduit?”. De aceea cunoasterea temperamentului poate deveni un punct de plecare pentru modalitatile in care putem gestiona impulsurile si comportamentele agresive.

Pe baza a trei trasaturi fundamentale: emotivitatea, activismul si rezonanta reprezentarilor au fost descrise opt tipuri temperamentale nervos, sentimental, coleric, pasionat, sangvinic, flegmatic, amorf, apatic.

 

A cincea cauza demna de mentionat este cea legat? de stima de sine. Multi cercetatori au stabilit o legatura evidenta intre nivelul stimei de sine si tendintele agresive, in sensul ca cu cat stima de sine, increderea in fortele si capacitatile proprii, este mai scazuta cu atat componenta agresiva este mai pregnanta.

Conceptul de stima de sine este corelat cu sentimentul de competenta si constientizare a propriei valori. Indivizii cu un grad scazut de stima de sine se concentreaza de obicei sa-i impresioneze pe altii, au o incredere scazuta in propria persoana, au dubii asupra valorii si acceptarii lor sociale, nu-si asuma riscuri si incearca sa evite e?ecul. Caut? confirmarea propriei valori, a propriilor decizii la altii si sunt usor influentabili.

 

Din sursele agresivitatii putem enumera:

1.      surse care tin de individ, de conduita si reactivitatea comportamentala a sa:

o       frustrarea;

o       atacul (provocarea directa) – fie fizic sau verbal; atrage un rapuns sau o razbunare.

o       durerea fizica si morala;

o       caldura – cerectari multiple au evidentiat legatura directa intre temperatura ridicata si comportamentul agresiv;

o       aglomeratia – in mijloacele de transport in comun; in spatii de locuit mult prea mici pentru numarul de persoane;

o       alcoolul si drogurile;

2.      surse ale agresivitatii din cadrul familiei:

o       bataia sau orice forma de agresiune sau pedeapsa fizica;

o       incestul;

3.      surse care tin de mijloacele de comunicare in masa, unde includem violenta expusa in presa si televiziune.

 

Exista mai multe criterii dupa care se poate clasifica agresivitatea:

1.      In functie de agresor (cel care adopta comportamentul agresiv):

a)      agresivitatea tanarului si agresivitatea adultului;

b)      agresivitatea masculina si agresivitatea feminina;

c)      agresivitatea individuala si agresivitatea colectiva;

d)      agresivitatea spontana si agresivitatea premeditata.

2.      In functie de mijloacele folosite pentru finalizarea actului agresiv:

a)      agresivitatea fizica si agresivitatea verbala;

b)      agresivitatea directa (cu efecte directe asupra victimei) si agresivitatea indirecta (cand intre agresor si victima exista intermediari).

3.      In functie de obiectivele urmarite prin „practicarea agresivitatii”:

a)      agresivitatea care urmareste obtinerea de beneficii (psihologice sau materiale);

b)      agresivitatea ce urmareste predominant ranirea si/sau chiar distrugerea victimei.

4.      In functie de forma de manifestare a agresivitatii:

a)      agresivitate violenta si agresivitate nonviolenta;

b)      agresivitate latenta si agresivitate manifesta.

Unii autori spun ca agresivitatea manifestata la nivel interpersonal este, prin excelenta, un fenomen psihosocial si, ca atare, el ridica problema „co-participarii” celor doi membri ai relatiei conflictului (agresor-agresat). Realitatea demonstraza ca in multe cazuri vina se imparte intre cei doi. Acest lucru a dus la aparitia unor categorii de victime:

1.      victime provocatoare, care, anterior victimizarii lor, au comis ceva – constient sau inconstient – fata de infractor. Asemenea cazuri pot fi intalnite atunci cand o persoana (victima ulterioara) se comporta arogant fata de viitorul infractor sau daca nu-si tine o promisiune data solemn, ori daca intra in legaturi amoroase cu iubita infractorului etc.;

2.      victime care precipita declansarea actiunii raufacatorilor. Cum este cazul persoanelor care, prin conduita lor, influenteaza raufacatorii in a comite infractiuni, desi intre ei nu a existat niciodata vreo legatura.

 

In ceea ce priveste reducerea agresivitatii exista mai multe cai, propuse de diversi autori, ce au in vedere acest lucru. Una dintre ele, si cea mai veche, este catharsisul. Energia negativa agresiva acumulata in urma frustrarilor sau impulsurilor instinctuale trebuie descarcata. Cele mai des intalnite modalitati par a fi:

o       vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (Aristotel);

o       consumarea impulsului agresiv la nivelul imaginarului si al fanteziilor (S. Freud);

o       angajarea in actiuni violente efective, dar care nu au consecinte antisociale  – practicarea sporturilor, agresivitatea fata de obiecte neinsufletite (Platon);

Opinam insa impotriva primelor doua puncte de vedere intrucat contraargumentele tind sa sustina contrariul. Cercetari multiple au demonstrat deja efectul negativ al vizionarii de materiale violente asupra comportamentului agresiv individual. In acelasi timp trebuie tinut cont ca ideile, imaginarul si fantezia „se cer” – si uneori sunt – puse in act, iar daca obiectul lor este unul violent, consecintele sunt evident catastrofale.

O alta cale de reducere a agresivitatii, folosite din cele mai vechi timpuri si in cele mai diverse forme, este pedeapsa. Ea se aplica dupa savarsirea actului agresiv, si are in vedere atat sanctionarea comportamentului cat si prevenirea unuia asemanator. Pedepsele pot fi institutionalizate (juridice) sau neinstitutionalizate (in interiorul familiei). In ce masura pedeapsa previne sau corecteaza un comportament este greu de apreciat. Recidivismul este un contraexemplu dar si cercetarile care arata ca acei copii pedepsiti de familie pentru conduite agresive aleg sa se comporte agresiv inafara ei.

O modalitate diferita de reducere a agresivitatii se contureaza in urma teoriei invatarii sociale a agreivitatii. Si anume: „reducerea efectelor invatarii sociale”. Daca comportamentul agresiv se imita si se invata, atunci realizarea de astfel de achizitii trebuie evitat contactul copilului cu modelele de conduita agresiva. Trebuie pus accentul in educatie pe realizarea in „instantele interioare” ale individului de anumite „filtre anti-agresive” care sa-l fereasca pe subiect de raspunsuri agresive la diversi stimuli. Totodata este de dorit o educare in sensul amanarii raspunsului automat agresiv la stimuli trigger.

 
o       Insusirea unor tehnici de relaxare pentru reducerea agitatiei motorii;

o       Imbunatatirea si dezvoltarea autocontrolului in situatii de conflict;

o       Oferirea unor comportamente alternative la comportamentul agresiv;

 

 

Existen?a si cresterea stimei de sine presupun satisfacerea a doua mari trebuin?e:

a)sentimentul de a fi iubit (sau accesibilitatea sociala); mai precis, situatia de a ne simti apreciati, simpatizati, doriti, populari;

b)sentimentul de a fi competent (sau capacitatea de a actiona eficient); mai precis, situatia de a fi performanti, inzestra?i, abili, capabili de a rezolva problemele si de a depasi – constructiv si autentic ¬provocarile vie?ii. Cel mai profund ?i cel mai intim constituent al stimei de sine este iubirea de sine. Se pare ca nivelul ei depinde, in mare masura, de „hrana afectiva”,

de dragostea pe care familia i-a impartasit-o individului pe cand era copil. In cazul celui cu o stim? de sine (constant) scazuta, iubirea de sine este foarte slaba; conceptia despre sine (intemeiata pe o autocunoastere confuza) este neclara, precara.

*a se cunoaste si intelege pe sine vs a-i cunoaste si intelege pe ceilalti;

*recunoasterea meritelor fiecarui elev ori de cate ori acestea sunt demne de acest fapt;

•considerarea aspectelor meritorii in raport cu progresul personal la învatatura sau comportamental al fiea?rui elev (in sensul unei abordari diferentiate a acestora);

•practicarea, la nevoie, pentru ridica stima de sine, a unei supraevalu?ri moderate;

•observarea atenta a elevilor cu un posibil temperament coleric sau / si agresiv;

•implicarea plenara a elevilor cu un potential agresiv pe fond temperamental sau de stima de sine scazuta in activitati care sa le consume excesul de energie si sa le dea satisfactii atat de moment, cat si de lunga durata, ca, de pilda, insarcinarea cu diferite responsabiliati administrative ale clasei;

•evitarea unor pedepse prea dure indiferent de greselile comise de elevi, dar accentuarea cauzelor unor noi greseli si sugerarea de modalitati corecte de abordare etc.

O alta modalitate pentru a spori in?elegerea intre colegi si pentru a reduce comportamentele agresive ale elevilor ar fi lectoratele cu parintii, discutiile individuale sau de grup cu acestia, pentru a descrie situatia de la nivelul clasei si pentru a gasi impreun? solutii.

Linii de urmat in discutiile cu parintii:

Exista unele principii orientative pe care parintii unui elev trebuie sa le aiba in vedere pentru a oferi un cadru cat mai favorabil atat dezvoltarii propriului copil cat si mentinerii unui climat cat mai favorabil in relatiile cu ceilalti:

•sa inteleaaga ca educatia seamana mai mult cu o relatie de prietenie, mai ales la aceasta varsta, reusind astfel sa exercite un  control discret, dar consecvent asupra elevului. Acest lucru presupune gasirea fericitei cai de mijloc intre tutela excesiva si indiferenta. Este dovedit faptul ca adolescentii care beneficiaza de o maniera educativa democratica in familie raman racordati la  informatiile ce le parvin din partea parintilor;

•sa asigure un camin plin de caldura si seninatate oferindu-i permanent o dragoste neconditionata. Concret, acest lucru presupune ca parintii sa-l iubeasca pe adolescent asa cum este si chiar daca nu aproba multe din faptele sale;

•indiferent de provocarile sale, familia sa-si mentina nealterat? autoritatea. Daca in copilarie limitele educative, postulate de parinti, trebuie sa fie destul de ferm si restrictiv conturate, la aceasta varsta ele pot deveni mai largi si mai flexibile;

•cand este ursuz si necomunicativ sa nu fie bombardat cu intrebari. Initierea unor activitati comune conduce treptat la dezamorsarea tensiunii si indulcirea atmosferei;

•parintele sa fie apt oricand pentru a discuta cu adolescentul;

•parintii sa vina, permanent in intampinarea nevoilor adolescentului si sa il sprijine neincetat ca sa isi cunoasca toate calitatile, iar mai apoi, pe baza lor, sa isi exerseze increderea in sine. De asemenea, lauda sa functioneze concret si cu maxima promptitudine. Ea trebuie sa devina un obicei verbal, ori de cate ori este posibila, zilnica chiar.

In concluzie, iata cateva directii de interventie in situatiile violentei scolare si agresivitatii intre elevi:

•dezvoltarea spirituala, morala, sociala, culturala a comunitatii in care se integreaza scoala: valori promovate, oportunitati si implicare in activitati extracurriculare;

•scoala ar trebui sa ofere sanse egale pentru toti la exprimare si succes, ceea ce presupune regandirea raportului dintre cooperare-competitie si recompensele puse in joc;

•satisfacerea nevoilor speciale, pentru elevii vulnerabili, fiind necesara satisfacerea unui climat de securitate;

•promovarea unui cod normativ clar in privinta conduitelor de violenta;

•educarea parintilor (cum sa intervina in cazul in care copilul lor este fie agresor, fie victima a agresiunii), profesorilor (cum sa incurajeze copiii sa comunice incidentele de violenta si cum sa intervina in cazul violentelor intre elevi) si elevilor (cum sa evite violentele si cum sa se implice ei insisi in actiuni impotriva violentei);

•crearea unor facilitati pentru descarcarea sentimentelor de frustrare sau manie astfel incat sa se evite exprimarea lor prin agresiuni asupra colegilor (sa tranteasca cu putere o minge, sa loveasca o perna, sa faca un tur in jurul scolii);

•consiliere, cursuri de autoaparare pentru elevii victimiza?i.

 

Managementul furiei

Managementul furiei este un proces prin care invatam: sa recunostem acele semnale care ne anunta ca incepem sa ne infuriem; sa actionam pentru a ne calma; sa gestionam situatia intr-un mod pozitiv.

Cu totii stim ca reactiile noastre au la baza atat emotii pozitive precum: bucuria, iubirea, curiozitatea, incantarea; cat si emotii negative: furia, frica, tristetea, dezamagirea. Cu toate astea, tindem sa ne centram pe emotiile negative. De cele mai multe ori, in diverse situatii interpretate de noi intr-un mod care sa ne permita sa raspundem printr-o reactie negativa, ignoram sa cautam alternativele.

Identificarea semnalelor care ne avertizeaza ca ne infuriem este primul pas.

Pentru asta trebuie sa separam sentimentul de furie de manifestarea furiei. Acesta este deja al doilea pas.

Al treilea pas este sa ne gandim cum putem gestiona situatia mai bine.

Sursa: http://www.umfcv.ro

Ramona Lengyel

Distribuie

About the author

Related Posts

Leave a reply