Escort-bucharest.ro sau nelimitata speranta

02 apr., 2020

Speranta se afla in sufletul fiecarui om, depinde de modul in care o cultiva si o ingrijeste fiecare. Daca tii neaparat sa traiesti incruntat si sa te ocoleasca toti, fiindca te plangi mereu si ii incarci cu nemultumirile tale, atunci alunga speranta din inima ta si lasa-te prada tristetii!

Sigur ca nu te sfatuiesc sa procedezi asa! In afara faptului ca oamenii se vor lipsi bucurosi de compania ta, iti faci si tie rau.

Este cumplit sa iti fie frica sa faci un pas si sa traiesti viata ca pe o condamnare! Sa traiesti cu frica in san inseamna sa tremuri la auzul oricarui pas, iar tu, omule, ai fost facut sa porti marile batalii ale lumii.

Prin puterea mintii tale stapanesti atomul si cu mainile si inteligenta ta reusesti sa ridici avioanele deasupra norilor si sa parcurgi mii de kilometri in cateva ore. Dar ai si tu punctele tale slabe: te temi de morte, fiindca dincolo de viata nu ai nicio certitudine. Tocmai de aceea te sfatuiesc sa traiesti viata la maximum, adica frumos si demn!
https://www.escort-bucharest.ro/ te invata sa speri si sa fii un luptator, nu un las care se plange si se ascunde. Priveste fetele acelea frumoase care sunt curajoase, perfecte, sigure pe ele! Fii si tu la fel si alunga teama prin atitudine!

Este posibil ca greutatile sa te fi lovit din plin, dar nu esti singurul in aceasta situatie. Te dor maselele la 45 de ani si ramai fara dinti la 50? Te-ai gandit insa la cei care au proteza de la 19?

Pe tanti Joita am cunoscut-o pe la 10 ani. Am vizitat-o cu bunica dinspre mama, care ii era si verisoara la casa ei mare, din lemne cu grajdul plin de fan, desi nu era un animal in el si cu parul uris din curte. Ne-a primit bine si ne-a servit cu pere si cu zmeura. Era mica, adusa de spate, avea ochii ca o gainusa harnica, mici si vii si se imbraca in negru sau in maro. Sa fi avut vreo 70 de ani pe-atunci. La magazin se supara de cate ori cineva vorbea despre ea ca despre: „Femeia asta!”
-Eu nu sunt femeie, sunt fata. Cel mai mare vis al meu a fost sa fiu mireasa si sa ma imbrac in rochie alba, dar cum eu nu am fost ca toata lumea, cel cu care eram logodita m-a lasat cu doua luni inainte de nunta.

Femeie simpla si batrana, lucra prin sat, iar cu banutii se ducea la magazin sa isi cumpere o sticla de bere pe care o bea pe nerasuflate ca barbatii si un borcan de nes. Nu invatase decat vreo doua clase, dar stia sa calculeze banii perfect.
-Eu aici vreau sa stau pana oi inchide ochii. Imi este tare draga casa mea in care m-au crescut parintii si in care am avut grija de ei pana in ultima clipa! Lor le era rusine cu mine si ma cosiderau mai asa… dar eu le-am dat cu linguritele in gura sa manance si eu le-am tinut lumanarea.

Asa povestea tanti Joita, cand venea la noi la fan si ii straluceau ochii de bucurie, cand ne descria costumul ei cel alb pe care il cumparase pentru ziua cea mare, pentru inmormantare, fiindca dorea neaparat sa o imbrace in mireasa.

Tanti Joita stia sa se bucure de viata si nimeni nu a deranjat-o in casa ei pana pe la 80 de ani. Mai departe nu mai stiu: a cazut la pat sau a pacalit-o fratele ei si a luat-o la oras, iar acolo nu a dus deloc o viata usoara, fiindca era complet stirba si manca urat sarmana.

Nenorocirile s-au abatut asupra ei una dupa alta la batranete. Vecinele spun ca a plans cand a plecat din casa ei si peste 1 luna, casa in care a copilarit si grajdul au fost vandute unor bucuresteni si daramate. In locul lor se inalta o vila cu termopane, dar mie imi este tare dor de casa batranesca din lemn cu prispa lunga pe care se plimba tanti Joita.

Dupa doua luni a murit cumnata ei, apoi dupa un an fratele ei si tanti Joita le-a supravietuit si a ramas cu nepotii.

Imi vin in minte in zilele acestea chipuri de oameni dragi, simpli si bravi, care ne-au ajutat, care veneau cu drag la noi duminica, sa ne bem cafeaua impreuna.

Am pierdut o lume de poveste, fiindca tanti Joita avea curtea plin de pui si de rate, de gaste si de curcani. Pere zemoase si dulci ca la ea nu am mai mancat decat la un sigur om din satul acela.

Eram copil si in mine se ducea o lupta. Doream sa scap de munca grea de care ma saturasem, sa le asigur alor mei o viata mai usoara si mai frumoasa si sa raman printre ei. Speranta m-a ajutat sa nu depun armele, pana nu am obtinut un post, iar vreo 6 ani din viata i-am irosit asa: multumindu-ma cu putin, asteptand sa imi pice din cer si mai ales plangandu-ma. Apoi s-a petrecut ceva in viata mea si mi-am dat seama ca nu mai merge asa!

Unde erau promisiunile pe care le facusem mie insami si ce faceam cu talentele mostenite? Aveam peste 30 de ani si ramasesem pe prima treapta profesionala si atunci am avut impresia ca mi-am ratat viata…Nimic nu te scuza, de aceea trebuie sa iti aduni puterile si sa lupti cu speranta, fiindca poti ajunge unde iti doresti.

About the author

Related Posts

Leave a reply